am un prieten, ce-l voi numi de-acum (sugestiv) „un prieten”, care mă întreabă mereu de ce simt nevoia să fac lucruri singură. am fost vara trecută în MT şi n-am vrut să merg cu nimeni cunoscut. recunosc, devin o persoană uşor dependentă de ceilalţi, când aud în cap bipuitul ăla nenorocit, ce urlă: „alert! alert! something bad’s just about to happen!” . eram sigură că dacă aş fi avut probleme cu angajatorul, dacă lucrurile stabilite din ţară, n-aveau să fie chiar aşa când ajung acolo, dacă aş fi avut probleme în aeroporturi, m-aş fi „aruncat” în braţele celui cu care aş fi mers, să mă ajute. prefer să fac lucrurile noi şi care mă sperie, într-o anumită măsură, singură. vreau experienţe care să mă ajute să mă maturizez.
ideea mea de: „oh gosh... this sounds threating...” e diferită de a celorlalţi. uneori, pur şi simplu am impresia că o mare parte a adolescenţei mele am fost cam aeriană. şi cred că abia acum îmi dau seama de lacunele mele. trist, nu?
deci, pornisem de la ideea de „greşeală”. cred că e în regulă să greşeşti. pare un sfat dat în grabă, dar cu cât mă gândesc mai bine la asta, cu atât simt că am dreptate. „data viitoare o să ştiu mai bine”, „o să fiu mai atentă”. dar de fapt, răspunsul cel mai bun e „nu o să mai fie o dată viitoare”.
e surprinzător să afli că mai sunt şi average people printre noi. they live among us!!! uneori am impresia că sunt prima şi ultima persoană nesigură pe mine. iar întrebarea e: „de unde vine nesiguranţa?” „mi-e frică să nu o dau în bară.” „şi dacă o faci, ce se întâmplă?” „pierd bani/ pic examenul/ nu or să-mi mai dea ai mei bani...”. „deci...pentru cine încerci să fii perfect? pentru tine sau ceilalţi?”.
acum câteva zile mi-am dat singură o temă de casă: m-am întrebat când am fost cu adevărat fericită (am găsit întrebarea în filmul „what happens in vegas...”)? şi CE mă face fericită? aşa că mi-am stors creierii, în căutare de amintiri trăsnite, de momente melodramatice, romantice sau orgasmice. nu e aia fericire? nu atunci când împarţi timpul cu cineva? am descoperit că la mine, răspunsul e „hmmmm... not really”. da, e o formă de satisfacţie să ştii că eşti dorit şi toate alea, dar fericirea mea supremă, e cea când simt că acţiunile sau deciziile mele nu sunt ireversibile. dacă o dau în bară, iau decizii greşite sau pur şi simplu mă fac de râs, (cum spune Russell Brand despre viaţa sa: o serie de momente penibile, care e separată doar de ocaziile când vorbeşte despre ele), ştiu că universul nu va sta în loc, peştii nu se vor îneca sau naşterea mea nu va crea brusc, haos în lume. ştiu că o voi putea scoate la capăt.
o singură dată m-am simţit aşa. o singură dată am putut să mă uit la mine din exterior şi să mă simt aşa cum tânjesc să arăt lumii că sunt: încrezătoare în deciziile mele.
eram în patul din cămin, tocmai mă întorsesem de acasă. sincer, nu cred că am făcut ceva în ziua respectivă care să mă facă cumva să mă simt diferit. it just happened out of the bloom. am avut o revelaţie. păcat doar că nu a durat decât până a doua zi, dar... Doamne, m-am simţit gata să calc pe nori şi să ţip la secretari plictisiţi de la facultă (ce cu o mişcare – inventată de ei, cred – din mână leneşă, te trimt să faci paşi). sincer, mă simţeam ca dexter, în episodul când şi-a modificat faţa pentru „school day photo”: zâmbeam continuu.
dar apoi am făcut o mare idioţenie... am început să îmi reamintesc. amnezia mea bruscă dispărea. goddamit! ca nişte ghivece în cap, toate porcăriile ce odată m-au afectat, mă năpădeau din nou. ca de exemplu, când i-am cerut autograf fratelui solistului, crezând că e chiar artistul meu preferat; când mi-a luat tigaia foc şi într-un moment de panică, am pus apă în ea, după care am aruncat-o în bucătărie (nu, nu am dat foc casei); când mi-am tăiat bretonul (într-o parte şi fără oglindă) şi l-am ascuns sub fotoliu; când, după primul meu sărut adevărat, eu eram „all heart shapes eyes”, iar el era tot „ce naiba am făcut aseară?”... am primit destule ghivece în cap.
din nou, după toate astea, orice reply negativ primit pe youtube, mă bosumfla. orice gând, mai departe de ideea: „ce trebuie să îmi iau mâine de la piaţă?”, îmi creea un atac de panică. şi din nou, orice gând mai profund asupra mea, ca fiinţă socială, mă readucea în gaura mea neagră.
după toate astea, mi-am dat seama că momentele mele de fericire se reduc la ... mine şi la modul în care mă percep. cum mă percep EU pe mine, în primul rând. când şi dacă eu mă simt puternică, când şi dacă eu mă simt indiferentă la grija că viitorul meu nu va fi strălucit, când şi dacă eu o să ştiu că sunt în stare să fac ocolul lumii pe cont propriu, atunci mă simt fericită.
