12/30/2011

2 a.m.

Parcă maşina în faţa localului. Nu se grăbea, pentru că nimeni nu îl aştepta. El era ultimul gând din mintea tuturor. Cu atât mai mult după jaful din ziua anterioară. 
Stătea în maşină şi aştepta. Îşi trecea limba pe sub dinţii de sus. Atent la persoanele din preajma barului, le observa atent. Îi urmărea pe fiecare în parte, clipind scurt, nu des. Aşa făcu şi după ce plecă Marc de la bar. Era deja ora 2; ar trebui să intre. 
Îşi puse mănuşile găurite, din piele şi luă ciocanul. 
Maşina îi era parcată sub un stâlp fără lumină, dar dacă Marc s-ar fi uitat mai bine când ieşi din bar, sigur i-ar fi recunoscut rabla aia cenuşie. De îndată ce îl văzu pe fostul lui asociat la volanul maşinii sale, ieşi şi el. 
Înarmat. Încet. Sigur. Calm.

- E aici Nick? o întrebă pe una din dansatoare, după ce ieşi din vizorul celorlalţi bărbaţi. 
- În cabină, spuse ea în timp ce-şi arunca sandalele din picioare. Deşi aruncă o privire prin local, nu reuşi să vadă o uşă pe care să scrie "Cabină". De-abia auzit, o întrebă din nou unde e. Fata îi arătă cu silă, vizibil deranjată de atâtea întrebări, a doua uşă pe dreapta.
El nu-i mai arunca nicio privire şi se duse spre cabină. O grămadă de bărbaţi cu câteva sticle în faţa lor, sorbeau deja numărul următoarei fetiţe. 
Ajuns înaintea uşii, o împinse puţin cu degetele; era deschisă. Înăuntru, alte câteva fete se pregăteau să intre pe scenă, iar printre ele, se afla cel pe care îl căuta. Relaxat, pe scaun, se juca cu butoanele telefonului, probabil încercând să o sune peiubita lui geloasă. 
Cu ciocanul ascuţit în mână, se apropie de scaunul lui Nick, pe care îl lovi în picior. Căzut la podea, întâi începu să înjure. Dar când văzu ciocanul, se uita năuc la cel ce avea să-i fie criminal.
- Ce naiba cauţi aici? 
Cu genunchii deasupra torsului lui Nick, vocea acestuia era înceată, dar profundă.
- Ascultă-mă bine. Am luat toţi banii. Sună-l pe Vlad să stabilim o întâlnire.
- Eşti idiot! Crezi că o să fugi cu toţi banii?
Scoase un cui din buzunar şi îi lipi vârful de ochiul stâng al lui Nick. Fetele, cu toate că erau speriate, nu se auzea niciun scâncet. 
Faţa lui, aşa aproape de cea a lui Nick, începea să arate ca a unei fantome flămânde, ce i-ar fi putut absorbi şi sufletul. Dacă ar fi vrut. 
- Nu o să mă sfiesc, spuse el, apăsând cuiul de pleoapa hoţului. Sună-l pe Vlad.

După ce reuşi să vorbească cu Vlad, "fantoma", rămase cu ciocanul deasupra nasului cârn al lui Nick. Aruncă telefonul, dar nu şi ciocanul, cu care îl lovi o singură dată pe Nick. De atât era nevoie doar. Ura cu care se aruncă deasupra lui Nick făcu impactul destul de puternic.
Părăsi cabina cu fete pe jumătate goale şi speriate. Urcă în maşină şi îşi aruncă arma pe bancheta din spate. Porni farurile şi întoarse brusc spre centrul oraşului. 
Mergea spre Vlad.


Resurrect yourself (Woon - Blue truth)

12/29/2011

Ia o ţigară

Ok, ascultă-mă. E rândul meu să vorbesc şi al tău să îmi asculţi aberaţiile, inepţiile sau pur şi simplu, temerile. Pentru că vreau să fiu mai mult decât o bună ascultătoare. Provoacă-mă să mă destăinui şi să visez în faţa ta. Nu am făcut-o până acum, aşa că lasă-mă să vorbesc.   

Vreau să... De fapt, mi-ar plăcea, mai bine zis, să am o casă în State, să vorbesc fluent franceza şi să fac dragoste în fiecare dimineaţă însorită. Mi-ar plăcea să scriu în Cuba, la masă mică, sub fereastră. Să am degetele aproape conectate la laptop, să scriu cele mai cunoscute maxime, şi să mă laud că am descoperit sentimente noi, pe care celorlalţi le e teamă să le exploreze. Să mă simt apropiată de prieteni de care demult m-am îndepărtat. Şi să îmi iau liber de la toate, măcar o dată. Să fiu lăsată printre străini, şi totuşi să nu mă panichez la gândul că s-ar putea să mă simt singură.   

Şi vreau ca undeva, acolo să fii şi tu. Cu o băutură în mână şi cu pantalonii tăi în carouri, întins pe patul meu. Cer să mă asculţi, să nu te gândeşti la atâtea lucruri mult prea reale. Îţi cer să ignori lumea de afară şi să mă laşi să te leg la ochi. 

Şi totuşi, până la urmă, singurul lucru concret, palpabil, dar şi îndrăzneţ din toate astea este sunetul tastelor laptopului meu. Cu el sunt în lumea mea din Havana, lângă tine şi ţigara mea.    

Mă mai asculţi?   (Urma - The simple things)




 

12/27/2011

ciufulit si adormit

astazi ma voi uita singura la un film de groaza. imi plac filmele de groaza. as vrea sa ma uit la el, cu un baiat caruia sa ii placa la fel de mult, cum imi plac si mie. 
sa pun popcorn la microunde si el sa faca cate un shake de banane, pentru fiecare din noi. intre timp, lasam filmul sa se incarce. 
in timp ce boabele pocnesc in cuptor, sa il ajut sa curete bananele si sa il sarut pe frunte. adauga laptele peste toata compozitia din shaker si eu scot popcornul fierbinte. bineinteles, ma ard la degete si arunc punga pe masa. el rade incet de mine si ma compatimeste. se apropie si imi pupa varful degetelor. parca deja ma simt mai bine. 
ne stabilim repede sub patura din patul din dormitor si sting becul. apas play si incepe genericul.  
devin nelinistita putin pentru ca stiu cum arata trailerul, dar in acelasi timp sunt curioasa sa vad ce are sa se intample pana la sfarsit. ma cuibaresc in bratele lui si iau cateva floricele intre degete. ii dau si lui cateva.
nu trece mult pana cand muzica dintr-o secventa incepe sa se auda mai tare. fata din film se plimba singura in intuneric, strigand dupa iubitul ei. simt cum ma fac mai mica sub patura de pe noi, iar el simte asta. asta e momentul perfect. perfect pentru a ma speria. 
il dojenesc ca am scapat bolul cu popcorn din mana, ma intorc cu spatele la el. dar stiu ca asa ma simt mai in siguranta, cu spatele la el. si nu, nu sunt suparata cu adevarat pe el. pentru ca stiu ca dupa ce se termina filmul si ne uitam la cartoon network, ca sa nu ma mai gandesc eu la scenele infricosatoare, avem sa radem amandoi de mine.
dupa un timp, voi atipi la el in brate, si ma voi trezi de dimineata cu laptopul si televizorul inchise. iar el, langa mine, ciufulit si somnoros. 

dar azi o sa ma uit singura la film. o seara putin trista.
Vank - O ultima dorinta

demult pierdut-am timpul....

11/10/2011

Prietenie

unii din noi au prieteni foarte mulţi. eu nu. eu am câţiva.

citeam ieri în "24fun" un articol scris de o tipă a cărei nume nu-l reţin. era vorba despre prietenie. de ce avem nevoie de ei, de ce ar trebui să îi preţuim şi cum să ne dăm seama dacă persoana din faţa noastră se încadrează sau nu într-un tipar de genul ăsta.
i l-am citit unui prieten. deşi, da recunosc că era scris într-un mod pueril, de genul "avem nevoie de prieteni pentru că..." şi deja mă gândeam că are să îmşiruie câteva motive întemeiate. dar am zis că îl termin, deoarece vroiam să văd dacă ceilalţi oameni gândesc la fel ca mine când vine vorba despre cei de lângă tine. 
în mare spunea ceea ce gândeam şi eu, printre care şi ideea că cel de lângă tine nu ar trebui să te judece. mi-am zâmbit satisfăcută în gând, convinsă că asta este şi problema mea. urăsc să fiu judecată! de prieteni. urăsc să ştiu că nu pot să fiu într-adevăr sinceră cu cineva, deoarece şi-ar putea schimba părerea faţă de mine. 
desigur, prietenul meu a luat în derâdere întreg articolul. deşi m-a rugat să i-l citesc, reacţia sa a fost rapidă şi sincer - neaşteptată. 
"cred că e o prostie să spui că nu judeci o persoană. în special dacă eşti un prieten adevărat". şi chestia asta m-a făcut să mă gândesc. oare e bine să fim brutal de sinceri? de ce oare (unora din noi) ne e greu să o facem? pentru că de fapt, ne e frică de răspunsul nostru. faptul că ceilalţi or să SPUNĂ exact ceea ce noi GÂNDIM despre noi. e aiurea să realizezi că părerea ce o aveai despre tine - mă refer la cea negativă - e într-adevăr acolo, şi în mintea celui căruia ne confesăm. 
dar atunci, cum ar trebui să reacţioneze un amic?

întrebare: "eram aşa de beată azi-noapte, că nici nu mai ştiu cine e tipul cu care m-am culcat" 
reacţie: "eşti o curvă penibilă" SAU "....."
care este răspunsul pe care îl aşteptăm? pe care îl aştepţi? ce trebuie să spui într-o astfel de situaţie?

adevărul este că eu am oarecare probleme cu prietenii mei. deoarece nu ştiu cum să le arăt că îmi pasă, fără să îi cocoloşesc prea mult sau că sunt prea indiferentă. nu prea ştiu cum e să fiu o prietenă bună. 
cred că ar trebui să ne gândim la noi înşine şi la cum am vrea să ni se răspundă la diferite situaţii. da.... am încercat-o şi pe asta, dar mi-am dat seama că ceilalţi nu sunt ca mine. deci nu prea ţine. 
sunt o neştiutoare în multe domenii. mă întristez când mă gândesc că nu pot fi eu însămi mereu. vreau să mă lamentez şi să mă îmbăt de fericire. vreau ca tu, prietene, să fii ca mine. să mă placi pentru că suntem la fel.
e plăcut să ai o astfel de persoană lângă tine. am avut şi eu odată asta. dar am plecat.

acum mi-am dat seama de ce îmi place să fumez: e un fel de prieten care e la fel ca tine, atunci când şi tu eşti aşa. şi cu care nu te poţi certa. e mereu acolo, lângă tine, când vrei. avem discuţii îndelungate, eu şi ţigara mea. cu toate că nici măcar nu deschid gura. dar mă înţelege. 

voi încheia şi eu apoteotic, la fel ca tipa din revistă - dacă ai un prieten care te lasă să te simţi ca şi atunci când eşti singur, dar te simte ca nimeni altul, eşti probabil norocos. 
dacă ai mai multe astfel de persoane.... te urăsc! 

apocalipsa - din clipuţă-n clipuţă

de ce se teme lumea de moarte? pare o întrebare foarte stupidă, dacă e să ne gândim la filosofi care au dezbătut ideea mai bine decât mine. dar îmi place să bat apa-n piuă şi să vorbesc despre aceleaşi lucruri. time and time again. 

cu toate astea, cred că este ciudat să te temi de ceea ce nu cunoşti. cine poate să spună ce o fi mâine? dacă la ora 11 dimineaţa - depinde de zona în care locuieşti - o să aibă loc vreun cataclism, vreo coliziune între noi şi restul universului sau o să cădem în cele din urmă în gaura neagră a spaţiului, cine spune că ceea ce ar urma, nu ar fi la fel de interesant? sau poate chiar mai mult de atât... 

conştiinţa merge mai departe, oriunde ar fi ea. nu vreau să dau sfaturi nimănui, pentru că eu una urăsc să le primesc când nu le cer. urăsc să le ofer când nu le ştiu. 
dar cred că e frumos să îmbrăţişezi necunoscutul. este în firea noastră să fim curioşi - sau doar era?


mâine, 11.11.2011, după ora 11:11:12, pământul va fi tot aici, iar noi, nişte fiinţe umane parazitându-l în continuare. 
dar întrebarea mea persistă - ce s-ar întâmpla dacă apocalipsa proprie ar căpăta formă? ne-am speriat sau am lasa-o să ne cuprindă? întrebarea e retorică, desigur. nu doar pentru că nimeni nu citeşte blogul ăsta, dar şi pentru că nu cred că avem tăria să recunoaştem adevărul propriu faţă de altcineva.

 

2/03/2011

Bunică-mea. Sau bunică-ta. Bunica cuiva

"Aveţi milă".
De cum am ieşit afară, o pernă de ace parcă m-a împuns. Peste tot. Aşa că mă cotrobăi în geantă după manuşi şi îmi pun fularul peste gură şi nas. Mi-e groază de drumul până acasă, care de fapt nu e mai mult de 15-20 de minute. Mai toţi sunt înfofoliţi ca mine. Dar au unde să se încălzească; la o cafea, un sandvici cald sau pur şi simplu flendurându-se în mall.
Trec pe lângă ea şi nu aud decât "Aveţi milă", de sub gluga deja îngheţată. Mi-e aşa de frig, şi eu de-abia am ieşit de la căldură. Cât timp o fi stat ea aici, în ninsoare?
După voce mă gândesc că nu mai e demult în floarea vârstei. Mâinile ei fără mănuşi zic că am dreptate. În timp ce încetinesc pasul, să mă gândesc câţi bani am în portmoneu, ea îşi spune ceea ce pentru noi a devenit doar o poezie plictisitoare. "N-am ce mânca. Vă rog... Daţi-mi un leu. Mi-e frig". Şi atunci mă gândesc că ea într-adevăr ştie cum e fără un ceai cald, când afară vântul bate foarte înţepător. Ea nu e acasă, cât de cât în siguranţă, nu e cu mâncare caldă în stomac sau cu bocanci groşi în picioare. Ea e doar ... ea.
Mă gândesc să-i dau un leu, deşi ştiu că nu o să-i ajungă. Dar n-am nici măcar atât. E una din zilele... săptămânile alea. Pur şi simplu, nu am. Mă simt aşa vinovată...
"Aveţi milă". Ce ştim noi? Noi, care cu un gest din mână îndepărtăm faţa asta cerşetoare, care vorbim la telefon mai tare atunci când trecem pe lângă ei, ca să ne facem că nu îi auzim şi să ştergem orice urmă de vinovăţie. Noi, cei ce ne stabilim întâlniri în confortul casei noastre şi nu numai. Cât de repede uităm o voce sau o faţă tristă.
Nu pot spune că am devenit chiar cerşetoare, doar că sincer, în ultima perioadă nu am prea dus-o pe roze cu banii. Viaţa de student... Who's complaining? Am căştile în urechi, dar stomacul gol. Şi de fiecare dată când trec pe lângă cineva care mănâncă sau pe care îl văd plictisit într-un restaurant, cu o ciocolată caldă în faţă, îl invidiez atât de tare!... Şi mă gândesc "Dacă aş avea doar 5 lei acum... Mi-e aşa de foame...". De câte ori şi-o fi zis bătrâna aia acelaşi lucru? Cum ceva atât de banal pentru unii, e un lux pentru marea majoritate?
Sunt foarte clişeistică azi, dar nu ştiu cum altfel s-o spun.
Şi mă depărtez de bătrâna aceea, auzindu-i în continuare rugăciunile. Până să ajung la semafor, o şi uit. Cât de aiurea e viaţa...
Vorbeam acum câteva zile cu un amic, despre cerşetori. Concepţia sa - şi a mai multor oameni - este că dacă nu ai nicio problemă fizică care să-ţi afecteze abilitatea de a munci, să nu îndrăzneşti să cerşeşti. Doar dacă eşti bătrân. Şi am început să vorbim despre cazul Pisicii, cerşetorul milionar din Timişoara, ce-i oferă plasmă barmanului ce-i ascultă poveştile.
Nu are nicio problemă fizică. E capabil să lucreze. Deci, după prietenul meu, acesta ar trebui să lucreze. Mă gândeam doar dacă ceea ce face el, faptul că stă în frig şi inventează o poveste plauzibilă pentru ca noi să îl credem, nu e oare muncă? E poate un actor formidabil. Dacă într-o zi face aproximativ 50 de lei.
Cum se face că oamenii îi dau bani? De ce lui? Ce are el mai special? Şi fac comparaţie cu bătrânica din staţia de autobuz. Ea are o poveste plauzibilă sau doar cerşeşte mila? Poate că suntem incapabili de aşa ceva. Şi de aia nu funcţionează la noi faza.
De fiecare dată când văd o persoană în vârstă cu mâna întinsă, mă gândesc la bunica mea. Sau bunic, după caz. Şi vreau să mă aşez lângă ea şi să-i zic că o să fie bine. Vreau să-i dau mai mult decât un leu. Vreau să o ajut cu adevărat. Dar acolo rămâne totul.... La "Vreau".
Acum ceva timp, eram în tren. Compartimentat. Eram trei tineri - toţi cu căştile în urechi - şi o mamă alături de fiica ei. Cinci oameni. Cinci oameni ce-şi permiteau să călătorească cu trenul. La căldură.
Din uşă în uşă, pe culoarul rece, o bătrână gârbovă, trece cu o pancardă pe care scrie boala de care suferă şi că nu are bani să îşi cumpere medicamente. Nu spune nimic. Cine ar asculta-o? Suntem deja trei oameni cu căştile în urechi; suntem deja trei indiferenţi.Asta e scuza noastră - "Doamnă, îmi pare rău, nu v-am auzit. Aveam căştile în urechi". Măcar este mama aceea.
Până să citim noi ce scrie pe placuţa femeii, frigul oarecum începea să intre în compartiment. Chiar mă uitam la reacţia colegilor mei de drum; tinerii se uitau la telefon, exact momentul potrivit pentru a schimba piesa. Iar mama se uita la fiica ei, ce începea să tremure de frig. Atunci, brusc, în tăcerea aia oribilă, mama i-a trântit uşa în faţă: "Măcar nu ne ţine în frig!".
Măcar?! De ce măcar? Măcar tu ce i-ai făcut? Măcar ea cu ce a greşit? Uneori, îmi vine să îi ucid pe idioţii ăştia! Da, mama era o idioată!
Dacă nu ai să-i dai nimic, MĂCAR taci dracului din gură!
Iar o vedeam pe bunică-mea cerşind. Mi se umplea inima de milă şi de ură în acelaşi timp.
Mă gândeam şi la ideea de a asculta muzică, în timp ce o bătrână vine să îţi ceară ajutor. Asculţi "Dirty money" sau Beyonce, rock'n'roll sau rap. Mai are vreo importanţă ceea ce spune femeia aia?
Probabil a mai mers în alte compartimente călduroase, de unde o fi primit aceeaşi reacţie. Iar noi ne-am continuat drumul, fără să ne mai gândim deloc la bunică-mea. Sau bunică-ta.

Aveţi milă?

Phill Collins - Another day in Paradise