Reţete vegetariene

Omletă cu ciuperci.
Ouă fierte în apă, cu crutoane şi salată.
Bruschete.
Supă de ciuperci.
Supă de mazăre şi broccoli.
Supă cremă de dovleci.
Guacamole.
Mozzarella pane.
Pene de vară, cu roşii.
Fasole cu ciuperci.
Ghiveci dulce acrişor din mix de fasole.
Musaca de legume.
Cartofi cu conopidă şi mirodenii.
Rădăcinoase la cuptor.
Pene cu usturoi şi sos.
Vinete la grătar.
Tort pufos cu gem.

Lista asta sigur nu o să o pierd. Le-am găsit într-o carte de reţete vegeteriene. De cele mai multe ori, când salivez după ceva găsit într-o carte de bucate, uit foarte repede detaliile importante. Adică, reţeta în sine.
Aşa că lista asta o să rămână mereu în mintea mea.  

Fă-mă să mă simt bine...

Un bar întunecat şi împuţit, din centrul oraşului. Nu pe pietonală, ci undeva ascuns printre blocuri. Ieftin şi plin de beţivi de miezul-nopţii. 
Destul de gol pentru vineri seara. Dar avea să se umple într-un final. Ca de fiecare dată. 
La bar servea o fată de vreo 20 de ani, vopsită în toate culorile curcubeului. Cu jeanşi şterşi şi rupţi spre călcâie. Fără să zâmbească clienţilor, care şi aşa veneau aici nu pentru servire, aşeza băuturile în faţa fiecăruia.
Singurul ce stătea la bar era un bărbat de vreo 30 de ani, destul de bine îmbrăcat pentru localul ăsta. În ceva ce seamănă cu un sacou ticsit de fum de ţigară şi mirosind a băutură de la o poştă. Dacă ceilalţi tipi de la mese nu ar fi fost şi ei destul de "afumaţi", ar fi dibuit un plan să îl lase fără banii din portmoneu. Dar era vineri. Nimeni n-avea chef de planuri dubioase. 
Ţinea în mână paharul mic, cu rom, care era repede înlocuit cu un altul. Nu-l pierdea din ochi o clipă. Înainte să îl dea pe găt, respira adânc. Ca şi cum ar bea ultima otravă de pe pământ.
Ţigara din cealaltă mână ardea aiurea, lăsând la capătul mucului un scrum lung nefumat. Nu-l prea interesa altceva decât paharul dinainte lui. 
Îl ridică la lumina slabă de la bec şi spera ca ăsta, pahaharul ăsta să fie cel care are să-l ajute. Să îl facă să meargă mai departe. 
- Ce faci cu paharul ăla, omule? Întrebă fata de la bar, dându-şi ochii peste cap, deja exasperată de comportamentul "cretin" al tuturor celor care îi treceau pragul barului.
Dar nu-i răspunse. Bărbatul murmura doar ceva încet: "fă-mă să mă simt bine...". După care îşi limpezi gâtul cu licoarea din mână.
- Încă unul!

- Vreau să mă simt iar femeie.
- Înţeleg asta.
- Nu ştiu dacă într-adevăr înţelege cineva asta. Vreau să mă uit în oglindă şi să nu arăt ca după un atac, să nu văd urme pe corpul meu, să nu fie ceva în neregulă cu mine. 
Ştiu că soţul meu mă iubeşte în continuare, şi nu o fac pentru el. Dar mi-ar plăcea să ştiu că nu mă iubeşte în continuare doar din milă. Vreau să îl atrag iar, aşa cum am făcut-o timp de zece ani. 
Vreau să mă simt întreagă. Completă.
- Ar trebui să vă simţiţi şi foarte norocoasă că, deşi a fost depistată destul de târziu, aţi reuşit să înfrângeţi boala. Am avut multe paciente, în stadiul dumneavoastră, şi tratamentul nu a făcut minuni atât de repede. Faptul că sunteţi în viaţă, e un miracol. Să nu uitaţi asta. 
- Apreciez optimismul dumneavoastră şi credeţi-mă, înţeleg ce spuneţi. Dar pur şi simplu vreau să nu mă fiu cicatrizată. Să trec peste ultimele luni, ca şi cum nu ar fi existat. Vreau să mă ajutaţi să mă simt mai bine în pielea mea. 
- Bine. Vă trimit la un plastician foarte bun. Sper ca după operaţie, să vă găsiţi liniştea. 
- Nu pot să cer mai mult. Atunci o să simt că mi-am recuperat pe deplin viaţa ce o aveam. Mulţumesc, doctore. 
- Păstrăm legătura, atunci. Veniţi la control, cum am stabilit, pe 22.
Mai încrezătoare în corpul ei, ieşi din cabinetul alb al doctorului, cu zâmbetul pe buze. 
- O să fie bine...

Asta a fost prima dată când au ieşit împreună... De fapt, au ieşit cu toţii în oraş, dar e prima dată când au ajuns doar ei doi înapoi, acasă. 
Relaţia dintre ei nu a întrecut vreodată măsura. Ea era muza lui, la care se gândea câteodată. El era fotograful care a ajutat-o să ajungă pe coperta mai multor revistelor. Ea nu se gândea la el, decât când era tristă. Aparatul lui de fotografiat o făcea să strălucească, deci să se simtă importantă. 
În seara asta, ea purta o rochie cu decolteu la spate, lăsându-i şira spinării goală. Deşi era vară, pielea ei se făcu de găină, de îndată ce intrară în taxi. 
Nu au fost momente în care să se privească adânc în ochi sau ea să îl mângâie cu piciorul pe sub masă. Nu au fost clipe stânjenitoare în local, în care să fie linişte. Nimeni nu bătuse apropouri legate de ei. Fusese o seară între prieteni, lejeră. Ceea ce făcea ca următoarea lor reacţie să fie atât de ciudată.
Timp de câteva străzi, niciunul nu scosese vreun cuvânt. El o privea câteva clipe, dar ea se uita mereu în faţă. Încă o stradă. Niciun cuvânt. 
Apoi, ca şi cum ar fi stabilit dinainte, se aruncă unul spre buzele celuilalt. Tăcerea era înlocuită cu respiraţia tot mai puternică şi cu sunetul mâinilor pe materialele hainelor. 
- Am ajuns, îi întrerupse şoferul. 
Două minute mai târziu, erau sus, la ea în sufragerie. El cu mâinile sub rochia ei, ea cu buzele pe lobul urechii lui stângi.
- Azi, fă-mă tu să mă simt bine, îi spuse el, în timp ce-i rupea ciorapii.

Flo Rida - Good feeling        

Cruzimea faţă de animale

Cum spune Adi, "ăsta e de plâns". Aşa că l-am scos de pe FB şi l-am pus aici.
 

Asocieri

E ciudat cum poţi empatiza cu străini. 
De fapt, cred că nu facem decât să ne gândim la noi înşine, atunci când un necunoscut, atârnat de picioarele noastre, suferă. Şi ne punem pe noi în situaţiile respectivei persoane. Ceea ce spune despre noi că suntem nişte narcisişti incurabili, care îşi plâng de milă; nişte ipocriţi.

Mă uitam la ştiri. Şi mâncam un bol de supă de salaltă, cu ouă. E una din preferatele mele, dacă o face maică-mea. Eram mai mult sau mai puţin atentă la ce se mai întâmplă prin lume. Atenţia mi-era distributivă; un avans considerabil îl avea felia mea de pâine cu smântână. Nu ştiu exact în ce moment, mi-am ridicat însă capul, să văd ecranul televizorului. Esca vorbea ceva, dar peste vocea ei, curgeau nişte imagini. În ele, apăreau doi bărbaţi: unul tânăr şi mai bine îmbrăcat şi celălalt, un bărbat la vreo 50 de ani, ce părea fără adăpost. Se observa că filmarea era făcută de un amator. 
Bărbatul stătea în picioare, dar se ferea de palmele şi picioarele (la propriu) ale tânărului. Norocul acestuia era că tânărul - care probabil îşi puse vreun prieten să îl filmeze în acţiune - deşi vroia să îl imite pe Jet Li, habar n-avea să ţintească. 
Problema lui erau încălţămintele bătrânului, care, spunea bătăuşul, le-ar fi furat. Cu toate că se apăra, şi nu riposta, bătrânul îl aproape implora să meargă cu el să îi arate persoana de la care le-a primit ca pomană. 
Degeaba. Braţul "dreptăţii" nu avea să înceteze, cu atât mai puţin să îl urmeze undeva. Mintea lui era la numărul "like-urilor" de pe Facebook, care vor curge de îndată ce va posta lupta asta "corectă" dintre bine şi rău, pe internet.     
Atât de tare m-a marcat filmuleţul ăsta, că am început să plâng. Nu am plâns niciodată la ştiri. Ar fi culmea. Dar imaginea bărbatului umilit, dându-şi sufletul să îşi arate nevinovăţia faţă de un puţoi de băiat, proaspăt ieşit din faza de post-adolescenţă, m-a prins în flagrant.
Şi am început să plâng. Adică, pe bune să plâng. Cu sughiţuri şi tot. Cu respiraţia întretăiată şi suspine. Mi-am dat la o parte până şi mâncarea, pe care cu câteva secunde înainte, o sorbeam din ochi. 
După ce mi s-a terminat repriza de plâns, am stat să mă gândesc de ce exact plângeam aproape în hohote? Da, mă impresionase destul de mult povestea asta, parcă schiţată dintr-o carte de Dickens. Dar trebuia să fie ceva mai mult de atât. 
Apoi mi-am dat seama. Nu plângeam neapărat pentru bietul om, care mânca bătaie. În mintea mea, pe tot parcursul ştirei respective, îl vedeam pe taică-meu.
Pe taică-meu. Adică... de ce? 
Nu a primit niciodată bătaie de la nimeni, nu a furat de la nimeni, nu a fost nevoit vreodată să dea explicaţii cuiva în legătură cu vreo pereche de încălţăminte şi mai mult ca sigur nu apăruse la ştiri. 
Iar apoi mi-am dat seama. Era în privire. Totul era în privirea bărbatului. Vedeam aceiaşi ochi rugători, cu riduri, şi obosiţi, ca ai lui taică-meu. Pielea bătută de soare. Şi puteam jura că dacă aş putea să mă uit la palmele omului, erau pline de bătături, ca cele ale lui taică-meu.
Nu am plâns decât pentru tatăl meu. Ceea ce mă face egoistă, pentru că mă gândesc doar la ce-i al meu. Şi ipocrită. Pentru că mintea mea îl asociază cu atrocităţi şi suferinţă. Şi pentru că mintea mea nu se gândeşte la persoana în cauză, care, în cazul de faţă, ar fi fost bărbatul cu încălţăminte noi. 
Mi-am dat sema că aceeaşi reacţie am avut-o şi când am văzut prima dată spotul proiectului Roşia Montană, în care apărea un bărbat, tot de vârsta lui taică-meu. La fel, ochii au fost cei care au făcut asocierea în mintea mea. 


Cred că ceea ce vreau cu adevărat să spun este că oamenii, poate nu toţi, dar cred cu tărie că majoritatea, fac astfel de asocieri şi acte de bunătate mai mult pentru că se gândesc la ei. "Când o să îmi vină şi mie vremea, vreau să mă ajute cineva aşa cum fac eu acum cu tine". 

Suntem ipocriţi.

Sunt o ipocrită.
  

Sfârşit ciudat (*spoiler*)

Am citit recent, undeva ceva de genul: "la sfârşit, totul va fi bine; dacă nu e bine, înseamnă că nu e sfârşitul". Filmele americane, cel mai adesea, iau chestia asta foarte în serios.
Citesc acum un articol legat de finalul dat filmelor, care, fără să ia în considerare acţiunea logică sau destinul unor personaje, pun capăt filmului în momentul când personajele principale îşi îndeplinesc ţelul propus de producător(i). Sau după ce cuplează cu celălalt personaj principal şi sexy din film.
În fine, ne întoarcem la întrebările ce rămân fără răspuns după genericul de final. Faptul că articolul ăsta reia întrebările din capul meu, m-a făcut să mă gândesc iar la acele discrepanţe dintre realitate şi finalul oferit de scenarişti.

Spre exemplu, niciodată nu am înţeles cum, după o invazie extraterestră, lumea poate să o ia de la capăt. Pur şi simplu. Eu una nu aş putea trece just like that peste faptul că un lunguieţ cu capul mare (în urma afirmaţiei ăsteia, nu pot fi acuzată că sunt "judgemental"; pentru că... nu sunt) a apărut la mine în curte. 
Prima mea reacţie ar fi să... să.... Hm. Asta e dificilă  Nu ştiu exact. Cred că aş leşina. Presupunând că "zburătorii" vor vrea apoi să facă teste pe oameni, eu nu prea cred că m-aş mai trezi. Dar să zicem că nu o să îmi vărs maţele la imaginea unei creaturi diferite de mine (again, nu judec după aparenţe ci doar mă sperie puţin neaşteptatul), nu o să mă lovesc cu capul de vreo piatră din curte şi nu o să fac hemoragie craniană. Să zicem că o să fiu la fel de rapidă în gândire ca Joaquin Pheonix în filmul "Signs" şi o să îi sparg capul cu vreo bâtă de baseball. Să zicem. Cum aş reuşi apoi să nu mă tem, în adevăratul sens al cuvântului, că alte vietăţi asemeni lui, vor veni să se răzbune? Nu imediat. După ce îmi revin din şoc. 
Dar şi mai delicioasă ar fi imaginea după tot haosul. Cineva perspicace să-şi dea seama că extratereştrii sunt "alergici" la zgomote puternice ("Mars attacks!") sau apă ("Signs"). Sau să zicem că reuşim să îi ucidem ("Independence day"); ce urmează? 
Cum poţi trăi o viaţă cu gândul că într-adevăr există viaţă extraterestră şi ţinta eşti TU? Păi, în România ar fi un subiect neepuizat. Şi când zic asta, mă gândesc la ani întregi, de nopţi "oteviste" cu dovezi ciudate şi continue, cu răpiţi proaspăt ajunşi din excursia "Marte. Sau cel puţin prin preajmă", oferită cu complimente de cele mai mari capete din galaxie.
Nu poţi.
Nu pot fi personajul lui Mel Gibson, care se întoarce la viaţa de preoţie pe care o avea înainte să îi moară soţia. Nu pot să mă gândesc la ce cereale să aleg pentru ziua de după tranşarea verziulor. 
Cred că cea mai realistă abordare, în ceea ce priveşte vizite extraterestre, e conturată în filmul "Paul", unde fetiţa odată martoră a prăbuşirii unei nave lângă ferma ei, nu reuşeşte să depăşească momentul. Devenind adulta speriată şi confuză de propria-i minte.
În scenariul meu, aşa aş remodela lumea după o invazie. Ca scenarist realist ce sunt, mi-aş înnebuni toate personajele, lăsându-i doar pe cei care nu au avut niciun contact cu extratereştrii, să îi ţină sub observaţie pe "nebunii cu poveşti ridicole". 
Aşa i-aş numi; "nebuni cu poveşti ridicole".
În scenariu.
Meu. 

În fine.
Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în cazul filmelor cu zombie - dacă tot ne paşte o apocalipsă a morţilor vii, să vorbim despre, nu? Adevărul e că nu prea am văzut film cu zombie care să se termine cu adevărat. Ci mai degrabă e povestea unor oameni forţaţi să supravieţuiască lângă aceşti zombie, fără însă a găsi un leac. În afară poate de "I am legend".
Astfel, personajele principale reuşesc...
a) fie să se deghizeze în morţi, ca să nu rişte să fie mâncaţi (Bill Murray în "Zombieland"),
b) fie îşi suflecă mânecile şi pun în practică ceea ce au învăţat din jocurile video. Sau din "Don.t mess with the Zohan", depinde. Filme de genul "Resident Evil", "28 days later", "Zombieland" şi o grămadă de alte filme. Cred că în "Living dead" găsesc un leac. Cred.
Dar sunt sigură că în "Shaun of the dead" arată puţin din viaţa după infecţie. Întrebarea mea e cum reuşeşte Shaun să îl ţină pe Ed în preajma iubitei lui? Un Ed infectat. Shaun pare acomodat cu imaginea prietenului său infectat, trăind încă în preajma casei sale. Cum ar spune Funnybot: "awkward...".

Prea multe întrebări legate de filme puţin probabil să se întâmple în viaţa reală. Adevărat. 
Şi atunci mă întorc spre ... pam-pa-ram-pam! "Titanic". În articolul ăsta, ce-l citesc, e vorba şi despre filmul ăsta. Pe tot parcursul lecturii mele eram ceva de genul: "da, ştiu! ştiu! exact!! asta zic şi eu! nu? zi că nu-i aşa! aşa-i!". 
"Titanic", la fel ca multe alte filme de dragoste, consider ca se axează pe ideea de dragoste la prima vedere sau la primul sărut... În fine, dragoste trăită în timp scurt, care se dovedeşte a fi iubirea vieţii personajului principal. That.s --- in a lack of a better word, CRAP! 
Trecând peste faptul că, personal, nu cred în astfel de iubiri, povestea din jurul personajului Rose, din "Titanic" mă face să mă gândesc la ce înseamnă dragostea de durată. Exemplu: alături de Jack, Rose simte că nu e nevoită să se constrângă la ideile societăţii, în legătură cu ce ar trebui să facă o domnişoară de vârsta ei şi din clasa ei socială, reuşind să fie ea însăşi. E de apreciat că a existat o astfel de persoană pentru a o determina să îşi deschidă aripile sau ce o mai fi vrând o domniţă de statutul ei să facă. Dar zilele au fost scurte, tragedia s-a petrecut. Din păcate, Jack a murit. Rose? Rose, unde eşti, dragă? Eşti în sală? A, acolo? Rose, dragă, îmi pare rău să îţi spun, dar Jack a murit. Într-un final trebuie să mergi mai departe. 
Ştim că se căsătoreşte, are copii şi toate cele, după ce e salvată din apele îngheţate ale Atlanticului. Adică îşi continuă viaţa. Am crede asta, dacă n-am avea filmul care să ne arate o altfel de Rose. După ce şi ea, la rândul ei moare, o vedem alături de Jack, într-un Titanic paradisiac, reîntregit. De ce o aşteaptă el şi nu soţul ei, cu care - helloooo! - a petrecut mai mult timp?
În rai: "Trebuie să vină soţia mea. Sunt atât de emoţionat! Nu am vâzut-o de când am bântuit casa acum jumătate de an. Abia aştept să o văd!"
"Cum o cheamă?"
"Rose".
"Fosta Dawson?"
"Da. De unde ştii?"
"Scuză-mă, eu ar trebui să o aştept".
"Dar...".
"Crede-mă, tataie. Pe mine mă vrea. Tânar şi neliniştit".
(Replicile sunt mai mult sau mai puţin ajustate. Dar dintr-o poveste reală.)
Aşa că, deşi am putea crede că e un happy end, e vorba de perspectivă. Din punctul soţului ei de vedere, nu prea e ceva happy în toată epava asta! Bietul om, nu doar că şi-a petrecut toată viaţa alături de o Rose cu inima mai mult la un Jack îngheţat, decât la el, nu doar că i-a făcut copii gândindu-se la tot acel Jack-Frost, dar şi după moarte, îl preferă tot pe tinerel. Bollocks!

Să nu încep cu filmele de acţiune! Orice film de acţiune. 
Pentru că, deşi nu toate îl includ pe Norris (doar 90%), toate sunt predispuse dezastrului. Binele şi răul, mereu una la gâtul celeilalte. Tabere, fiecare cu reprezentanţi demni să arate că doar una din ele e superioară. So they have a fight. They gotta have a goddam fight!
Adevărul e că asta nu mă deranjează. Dacă nu ar fi confruntările, am avea tot filme gen "The good shepherd" . O încăierare gen Guy Ritchy - da, un clişeu; şi ce? - e perfectă.
Doar că eu nu pot trece peste faptul că aceste confruntări ar trebui (după mine) ţinute mereu într-un hambar izolat, undeva. La fiecare luptă, număr scaunele rupte, mesele sau vazele cu flori sparte, draperiile rupte şi vase sparte. Asta e ceva peste care ... cu greu, dar pot trece. Dar clădirile? Mereu m-am întrebat, după ce binele învinge, cine naiba plăteşte toate pagubele? Şi sub ce pretext?
În desene animate, în special în PowerPuff Girls, mă rugam de televizor să se stingă de fiecare dată când aveau să mai spargă tavanul sau vreun perete ca să iasă din casă. Dar Orionul meu nu mă asculta. Dumb ass TV! Aşa că mă îmbufnam şi ieşeam din cameră. După care reveneam, pentru că vroiam să văd cum îl vor prinde pe Mojo Jojo sau pe HIM.

În timp ce scriu toate astea, îmi dau seama că la absolut toate filmele poţi avea nelămuriri legate de sfârşit (şi nu, aici nu am făcut vreo metaforă existenţială). Şi mai mult decât atât, să fii veşnicul "Dar-nu-e-mai-logic-să-se-fi-întâmplat-asta-asta-şi-asta-?", care are ceva de completat. 
Poate că adevăratul sfârşit nu e mereu idealistic, ca în filme. De aia cred că se zice şi "viaţa ca în filme". Dhaa!
Dar tot nu o să pun punct acestui post, pentru că sigur cârcotaşa şi domnişoara "Despică-firu-n-patru"  din mine, o să mai iasă la iveală every now and then. Şi o să mai întregească articolul ăsta. 

Alien Ant Farm - "Movies" 
      

Două rândunele.

Stătea afară, pe terasa casei. Cufundat într-un fotoliu de nuiele, mare, ce la fiecare mişcare trosnea de parcă i se crăpau oasele. Niciodată nu i s-a părut a fi măcar puţin comod. Îl ştia pur şi simplu de când era mic. 

Mirosea a pere şi a roşii aproape coapte. 

Şi a câine. Mirosul ăla specific de blană. Nu murdară, pentru că ori de câte ori nu i se împotrivea, reuşea să îl spele chiar destul de bine. Cu şampon şi de toate. E lesne de înţeles că se uda şi el tot, dar câinele mirosea puţin mai bine. 

Acum şedea la picioarele lui, întins, legănându-şi încet coada stufoasă. Rar mai scotea un mârârit plictisit, după care expira puternic, alungând de sub nas orice frunză căzută. Era iar vară, anotimpul pe care îl ura cel mai mult. Cu toată blana neagră şi cu mult prea puţină umbră în curte, îşi muta locul de colo colo, tot mai des. Dar terasa rămânea locul său preferat. Nu doar pentru că era foarte interzisă intrarea vreunui câine în ea, dar şi pentru că era acoperită. Locul ideal pentru somnul de după-amiază. 

Pe care îl lua tot mai des. Nu mai alerga la poartă de fiecare dată când se oprea o maşină în faţa ei sau când venea vecinul cu o pungă cu oase şi carne de pui. Acum lătra doar când venea cineva cunoscut. De două ori. Atât. Iar când venea să citească curentul sau orice persoană nouă, mârâia destul de puternic încât să se facă cunoscut faptul că tot el mai are grijă de casă.

Se uita îndelung la blana lui neagră, care între timp s-a făcut mai mult maronie. Nu putea să nu zâmbească când îi vedea urechile ridicate, aţintite la fiecare sunet, dar corpul inert. Era amuzant să îi priveşti comportamentul. Îşi trecea degetele răsfirate plin blana curată, pe tot spatele. De la părul scurt de pe cap, spre gât, unde începea adevărata "pădure", şi spre laba din faţă. Complet maronie. N-avea nimic împotrivă; ba din contră, se întoarse fără chef, pe spate. "Bine, scarpină-mă atunci pe burticăăăăă... Da, acolo, acolo... Nu, mai la stângă... Phuaaaa... Aaaacolo!".

- Şmechere... Cine-i băiat cuminte? 

"Eu."

- Tu eşti băiat cuminte, se maimuţărea bărbatul în timp ce se apropia tot mai mult de el. Ştii că eşti un grăsun simpatic? 

"Durduliu. Miroase cumva a şuncă?".

- Pun pariu că vrei nişte mâncare.

"Nu, nu ar trebui. Am mâncat azi mult şi... Bine, dar numai dacă mi-o aduci aici. Şi dacă e şuncă".

- Pernuţe!

"Thhh... Iar? Bine, fie şi penuţe".

Înainte să se apropie de mâncare, adulmecă un miros în aer. Îşi ridica vârful cozii şi urechile, nasul şi lătră de două ori. 

Cineva suna la poartă.

- Bravo, băiete, îi spuse şi merse să deschidă uşa. Îl atinse cu fruntea peste cap şi cu mâna îl mângâie rapid pe spate. 

Era soţia lui.            

Intim

M-am trezit fără să vreau. Lumina portocalie a draperiilor, deşi slabă, îmi deschise ochii. De câte ori trecea o maşină pe sub geamul nostru, se albea tavanul. Urmăream trecerea asta din când în când şi mă imaginam că eram eu la volan şi plecam undeva grăbită. Undeva important. Şi prezenţa mea acolo era necesară.Apoi mă uitam împrejur, la mobilă. S-a mai schimbat în timp ce dormeam?
Mi-am ridicat mâna spre cer şi o analizam cum analizează un copil curios, animalele la fel de mici şi curioase. Atingeam fiecare deget în parte, începând de la unghie. În linie dreaptă. Apoi, încercuiam la încheietura degetului. Depărtam fiecare deget în parte şi le mişcam încet, ca pentru prima dată. Eram o mână din schiţa unui pictor, ce se mişca elegant în aer. Departe corp, era singura care înainta. 
Am arcuit palma şi mi-am dus-o spre pătură. Atunci am atins-o pentru prima dată. Amprenta mea, pielea mea, simţul meu era de neoprit. Îi plăcea. Îmi plăcea şi mie.
Doar cu degetele mângâiam bumbacul ce ne acoperea, încet, să nu o trezesc. Pătura. Mi-am întors tot corpul spre draperiile de la geam, portocalii. Şi pe spatele lui, desenam cu degetul, ca atunci când eram mică şi scriam pe spatele surorilor mele, ceva fără formă. Mi-am lăsat mâna să descopere tot ce îi era înainte. 
Un spate gol, sub pătură. Vârful degetelor mele pe el. 
Desenam nori sau vată de zahăr... Inimă sau flori. Alunecau lin pe fiecare coastă. Până ce în jocul mâinii mele, apăru o alta. Mai ascunsă, mai puţin delicată şi mai mare. Se strecura între braţul adormit, alungit pe trup şi piept. Sta deschisă, aşteptând-o pe a mea. 
Mi-am întins şi eu mâna spre palma cea mare. S-au apropiat una de cealaltă, timide. Amprentă lângă amprentă.
I-am luat palma într-a mea. 
O maşină trecea pe sub geamul nostru când am aţipit cu, privirea spre mâna mea neastâmpărată.

(Florence and The Machine)   

Poate.

Cum mă învăţase un amic să conduc, în urmă cu ceva timp, m-am pus în prima maşină cu chei în contact, ce am găsit-o pe stradă. Mi-am adus aminte de ambreiaj, viteze şi oglinzi, mai mult din instinct. 
Am alimentat cu cât mai multă motorină şi am plecat prin oraş. Niciodată nu am văzut Oradea cu ochii ăştia. Niciun sunet, în afară de cel făcut de mine. Niciun sunet uman. Ultimii câini ce mai erau ţinuţi prin apartamente şi mâţe flămânde mai faceau gălăgie. Dar niciun om. 
Nimic nu e mai înfricoşător decât singurătatea. Maşinile au rămas exact cum le conduseră proprietarii. Hainele întinse pe balcon. Uşi şi geamuri deschise. 

M-am dus înspre blocul soră-mii, lângă care stau mai aproape. Nu puteam intra din cauza interfonului, aşa că am spart, cu greu, geamul uşii cu o cărămidă. Am alergat până la etajul doi, după care am încetinit. Ştiam că nu o să îi găsesc acasă şi sincer, mi-era frică să văd ceea ce nu vroiam: un apartament gol. 
Am deschis uşa pe care încă mai era coroana de brad, pentru Crăciun. Dinăuntru se auzea televizorul şi apa din baie curgând. Am intrat prin toate uşile, dar nu era nimeni acasă. Şi deşi mă aşteptam la asta, mi-a lăsat un gust amar, pentru că îmi venea să ţip la Cristina, la cât de iresponsabilă e că şi-a lăsat toată casa deschisă şi apa din baie curgând! 
Am trântit uşa şi am ieşit afară.

Când am ajuns la scările din faţa blocului, mi-a venit să vomit. Tot pieptul mă durea, pentru că nu mâncasem nimic. Nu vomitam nimic decât apă. Şi era dureros ca dracu'. Acolo, cu capul rezemat de balustradă, mă gândeam la ce o să fac noaptea ce urmează. 
Maică-mea nu mai era, Cristina nu mai era şi puteam jura că şi Dana dispăruse. Cu toatea astea, mi-am făcut curaj, m-am dus spre maşină şi am pornit spre Rogerius. Dar pe drum mi-am dat seama că nu putea fi acasă încă. Aşa că am virat spre Aluminei, am luat-o pe pod spre Decebal şi m-am grăbit să ajung la ea la lucru. 
Tot drumul nu am văzut vreun om. Parcă nici nu au existat vreodată. Ca o civilizaţie care a hotărât brusc să plece undeva, departe. Iar eu vedeam doar ce au lăsat în urmă. Doar că au uitat să mă anunţe şi pe mine. 
Când am ajuns în faţa biroului ei, nici nu am ieşit din maşină. Se vedea prin geam că nu era nimeni înăuntru. Doar hârtii şi dosare pe fiecare birou. Şi paltonul ei roşu pe spătarul scaunului.
Am plecat cât mai repede de acolo.

Când m-am oprit, nici nu ştiu cât trecuse, eram pe deal. Nu mai fusesem acolo singură. Ar fi fost absurd să merg singură, dacă stau să mă gândesc. Doar cuplurile şi joggerii îl preferau. Priveam oraşul de sus şi aveam în minte un mare blank. 
Am început să mă gândesc la Ursu. "Am uitat să îl dezleg. Când mă mai întorc acasă, ar trebui să îi dau drumul. Sau să îl iau cu mine. Nu; îl dezleg şi-l las să facă ce vrea".
Nu m-am mai întors niciodată acasă. De cum m-am urcat în maşină, am şi uitat de toate. Sper doar că a reuşit să fugă. Sper. 


După ani, decenii, milenii de atunci, am învăţat să nu mai îmi fie frică de întuneric. Nu am găsit răspunsuri la toate întrebările mele. Dar nu aşa a fost mereu?

Cred că de fapt, eu am fost cea care a dispărut.  

Cred că am murit şi nu îi mai văd pe ceilalţi. Probabil că ei încă mă caută, undeva acolo, în realitatea lor şi trec pe lângă mine zilnic. Doar că nu ne vedem niciodată. Am senzaţia că trec pe lângă maică-mea, la piaţă. Stau la masa cu fructe şi îi simt mirosul. Nu des. Dar când se întâmplă, am iar 19 ani şi fac piaţa cu maică-mea. Enervanta, plângăcioasa şi iubitoarea maică-mea.

Poate ăsta e iadul meu personal, la care m-am ajustat. Te poţi obişnui cu orice. Chiar şi cu lipsa cuiva. Sau în cazul de faţă, a tuturor.

Poate toţi am greşit când am interpretat sfârşitul. Nu ne întâlnim cu cei dragi şi nici nu ne ducem în cel mai rău loc posibil, pentru a fi biciuiţi o mie de ani, de o mie de curve cu coarne şi cozi. Poate rămânem exact unde suntem. Doar noi cu păcatele şi amintirile noastre. 
Poate părea un iad şi un rai, deopotrivă. Cine mă mai poate judeca acum, mai mult decât o fac eu?

(The Heavy)
 



     

Continua-m-ai

snickers şi vin rece.
telefon şi mesaje.
lipsă şi muzică.
dragoste şi sex.
pat şi dimineaţă.
ianuarie şi ploaie.
hector şi botoşei.
canapea şi adri.
listă cu dorinţe şi realitate.
e-jobs şi telefon.
prieteni şi distanţă.
south park şi human centipede.
9gag şi stumble upon şi mail. (menage a trois)
copil şi soţ.
23 şi aprilie.
vin şi snickers.
vin şi cola. (prea târziu pentru a remedia)
spin şi ratare.
sex şi dorinţă.
foc şi căldură.
blog şi idei.
ramă foto şi căsătorie.
austria şi schi.
mesaje şi mesaje.
dans şi băutură.
februarie şi mami.
facebook şi muzică.
desuuri şi striptease
cadou şi intrare liberă
trecut şi toată viaţa înainte.
ierburi şi timişoara.
ursu (câinele meu) şi fricoşi.
zoriţa şi bani.
sf vasile şi taică-meu.
cimitir şi taică-meu.
maică-mea si lumânări.
vin şi vin.
bowling şi gog.
disperare şi distracţie.
penis şi oglindă.
foo fighters şi chitară.
vin şi toaletă.
trecut şi nimic.
idei şi speranţe.
tu şi altcineva.
eu şi eu.


fuck şi you!

(You really got me!)

Da, încă o vegetariană

Carnea de pui e bună. Carnea de porc e formidabilă. Carnea de miel e... nu, aia nu prea îmi place. În afară de peşte, nu prea am mai mâncat nu ştiu ce carne la viaţa mea. Poate vită. Nu mai ştiu. 
Recunosc că fiecare din aceste animale îşi poartă carnea bine şi bună, pe oase. Şi e şi mai bună după ce o găteşte o femeie instruită într-ale bucătăriei.
Dar în urma unei, ceea ce eu numesc revelaţie onirică, în care şi-a făcut apariţia o găină fără pene, ce cotcodăcea, un ou şi o lumină puternică, am înţeles un mesajul profund. Don't you fucking eat us!
Atunci am hotărât să devin veggie freak. Şi când spun aceste cuvinte, le spun cu vocea personajului din Tangled, care spune "I had a dream once too". Indeed.

Aşa că de vreo trei ani încoace, am trecut pe ierburi. Ăsta nu e un mesaj "pro-iarbă" pentru cei care se tăvălesc în untură de porc şi tânjesc zilnic la KFC. Nu vreau să arunc cu Biblia vegetarienilor în capul nimănui, pentru că nu sunt o bigotă în vreun fel.Nu convertesc prin puterea mâinii.

Dar trebuie să spun că ce am văzut azi, mi-a ridicat atât buza de sus, în semn de dezgust, cât şi sprâncenele în acelaşi timp. Arătam ca un meme de pe 9gag. 
Cum tradiţia cere ca pe masa de anul nou să fie neapărat peşte, şi ai mei au pus vreo 3-4. Faza aiurea e că au fost băgaţi în cuptor cu cap şi aripioare şi lămâi cu tot. Da, aveau şi dinţii intacţi. Nu am mai avut până acum un cadavru - în realul sens al cuvântului - la masă. De anul nou, am avut vreo 3. Am văzut-o pe maică-mea azi mâncând dintr-unul ce a rămas intact. Cu dinţi cu tot. 
A fost cea mai realistă, vizuală şi detaliată masă la care am luat parte. E ca şi cum aş fi lângă Hannibal. Maică-mea era un Bear Grylls, doar că peştele prins, era şi gătit. Ceea ce m-a şocat mai mult a fost faptul că nu i-a dat jos capul. It was freaking THERE, on the freaking table! Parcă mâncarea nu trebuia să aibă faţă. 
Ăsta a fost un motiv întemeiat pentru care am renunţat la carne, sinceră să fiu. Aveam impresia că avea să îmi vorbească vreunul.  "Chiar ai de gând să te arunci asupra pulpei mele?" sau "A, vrei să mă dezosezi? Serios? Ai de gând să îmi scoţi toate oasele din corp ca apoi să mă umpli cu naiba ştie ce amestec? Serios?". 
Şi cum mă uitam eu la peştele ăla fără ochi, dar da, cu dinţi, mă gândeam cum în mod sigur avea să se zbată pe farfurie din clipă într-alta. Iar pe maică-mea o vedeam aruncând cu furculiţe după el, să se potolească. Adevărata luptă pentru hrană. 
Mi s-a întors stomacul pe dos şi m-am întors la soia mea din farfurie, care biata de ea, părea mai vie ca niciodată. Am părăsit masa şi mi-am zis că mănânc mai târziu.

Cea mai des pusă întrebare pe care o aud, de când am început dieta asta prelungită, fără carne este dacă nu mi-e milă de bietele plante ce le tai şi le fierb, le răpesc de lângă cei dragi, din pământul lor plin de apă şi nutrimente? E o întrebare logică (muuuult prea des pusă deja) şi interesantă, dacă stai să te gândeşti de ce am început cura asta fără carne. 


Nu, nu mi-e milă. 
Pentru că n-au, fir-ar să fie, o faţă cu dinţi ce se holbează la mine cu privirea aia gen: "Tăăă... nu aş fi crezut că şi tu o să faci asta". 
Mâncarea mea nu ţipă când o tai. De aia o iubesc. Şi de aia stă în stomacul meu.

The Black Keys