Prietenie

unii din noi au prieteni foarte mulţi. eu nu. eu am câţiva.

citeam ieri în "24fun" un articol scris de o tipă a cărei nume nu-l reţin. era vorba despre prietenie. de ce avem nevoie de ei, de ce ar trebui să îi preţuim şi cum să ne dăm seama dacă persoana din faţa noastră se încadrează sau nu într-un tipar de genul ăsta.
i l-am citit unui prieten. deşi, da recunosc că era scris într-un mod pueril, de genul "avem nevoie de prieteni pentru că..." şi deja mă gândeam că are să îmşiruie câteva motive întemeiate. dar am zis că îl termin, deoarece vroiam să văd dacă ceilalţi oameni gândesc la fel ca mine când vine vorba despre cei de lângă tine. 
în mare spunea ceea ce gândeam şi eu, printre care şi ideea că cel de lângă tine nu ar trebui să te judece. mi-am zâmbit satisfăcută în gând, convinsă că asta este şi problema mea. urăsc să fiu judecată! de prieteni. urăsc să ştiu că nu pot să fiu într-adevăr sinceră cu cineva, deoarece şi-ar putea schimba părerea faţă de mine. 
desigur, prietenul meu a luat în derâdere întreg articolul. deşi m-a rugat să i-l citesc, reacţia sa a fost rapidă şi sincer - neaşteptată. 
"cred că e o prostie să spui că nu judeci o persoană. în special dacă eşti un prieten adevărat". şi chestia asta m-a făcut să mă gândesc. oare e bine să fim brutal de sinceri? de ce oare (unora din noi) ne e greu să o facem? pentru că de fapt, ne e frică de răspunsul nostru. faptul că ceilalţi or să SPUNĂ exact ceea ce noi GÂNDIM despre noi. e aiurea să realizezi că părerea ce o aveai despre tine - mă refer la cea negativă - e într-adevăr acolo, şi în mintea celui căruia ne confesăm. 
dar atunci, cum ar trebui să reacţioneze un amic?

întrebare: "eram aşa de beată azi-noapte, că nici nu mai ştiu cine e tipul cu care m-am culcat" 
reacţie: "eşti o curvă penibilă" SAU "....."
care este răspunsul pe care îl aşteptăm? pe care îl aştepţi? ce trebuie să spui într-o astfel de situaţie?

adevărul este că eu am oarecare probleme cu prietenii mei. deoarece nu ştiu cum să le arăt că îmi pasă, fără să îi cocoloşesc prea mult sau că sunt prea indiferentă. nu prea ştiu cum e să fiu o prietenă bună. 
cred că ar trebui să ne gândim la noi înşine şi la cum am vrea să ni se răspundă la diferite situaţii. da.... am încercat-o şi pe asta, dar mi-am dat seama că ceilalţi nu sunt ca mine. deci nu prea ţine. 
sunt o neştiutoare în multe domenii. mă întristez când mă gândesc că nu pot fi eu însămi mereu. vreau să mă lamentez şi să mă îmbăt de fericire. vreau ca tu, prietene, să fii ca mine. să mă placi pentru că suntem la fel.
e plăcut să ai o astfel de persoană lângă tine. am avut şi eu odată asta. dar am plecat.

acum mi-am dat seama de ce îmi place să fumez: e un fel de prieten care e la fel ca tine, atunci când şi tu eşti aşa. şi cu care nu te poţi certa. e mereu acolo, lângă tine, când vrei. avem discuţii îndelungate, eu şi ţigara mea. cu toate că nici măcar nu deschid gura. dar mă înţelege. 

voi încheia şi eu apoteotic, la fel ca tipa din revistă - dacă ai un prieten care te lasă să te simţi ca şi atunci când eşti singur, dar te simte ca nimeni altul, eşti probabil norocos. 
dacă ai mai multe astfel de persoane.... te urăsc! 

apocalipsa - din clipuţă-n clipuţă

de ce se teme lumea de moarte? pare o întrebare foarte stupidă, dacă e să ne gândim la filosofi care au dezbătut ideea mai bine decât mine. dar îmi place să bat apa-n piuă şi să vorbesc despre aceleaşi lucruri. time and time again. 

cu toate astea, cred că este ciudat să te temi de ceea ce nu cunoşti. cine poate să spună ce o fi mâine? dacă la ora 11 dimineaţa - depinde de zona în care locuieşti - o să aibă loc vreun cataclism, vreo coliziune între noi şi restul universului sau o să cădem în cele din urmă în gaura neagră a spaţiului, cine spune că ceea ce ar urma, nu ar fi la fel de interesant? sau poate chiar mai mult de atât... 

conştiinţa merge mai departe, oriunde ar fi ea. nu vreau să dau sfaturi nimănui, pentru că eu una urăsc să le primesc când nu le cer. urăsc să le ofer când nu le ştiu. 
dar cred că e frumos să îmbrăţişezi necunoscutul. este în firea noastră să fim curioşi - sau doar era?


mâine, 11.11.2011, după ora 11:11:12, pământul va fi tot aici, iar noi, nişte fiinţe umane parazitându-l în continuare. 
dar întrebarea mea persistă - ce s-ar întâmpla dacă apocalipsa proprie ar căpăta formă? ne-am speriat sau am lasa-o să ne cuprindă? întrebarea e retorică, desigur. nu doar pentru că nimeni nu citeşte blogul ăsta, dar şi pentru că nu cred că avem tăria să recunoaştem adevărul propriu faţă de altcineva.