Toxic

mi-am pierdut mintea de când am ajuns să ţin la tine. am ajuns să mă urăsc pentru fiecare noapte faină, dar dimineaţă de rahat. 
decât să îţi rup ţie pozele, ajung să ridic telefonul şi să îţi scriu iar. 
după ce pleci, îmi fi dorit să nu fii tu ăla. cum naiba am ajuns aşa? nu dau vina decât pe mine.
pentru fiecare "doar de data asta", "ultima dată" cu care m-am minţit, ar trebui acum să mă iau la palme. pentru că tot eu ajung să ţip ca o nebună la pereţi şi să caut încă puţin din mirosul tău pe haine.

trebuia să mă fi ascultat. în schimb, acum sunt la dezintoxicare. din nou.
cum o să ies din asta?


One more night

Cu cât ascult mai mult melodia asta, cu atât mi se pare că înţeleg mai bine fiecare vers. Nu puteam s-o spun mai bine de atât.  

Ce-i al meu...

am călătorit tot mai departe şi nu am stat într-un loc mai mult decât am simţit nevoia. 
am iubit mai mult(e) decât am urât. 
şi am păstrat mai multe lucruri şi amintiri decât am uitat. 
toate bune, în felul lor. toate ale mele.
mă uit în urmă şi văd monumente, sculpturi minunate, ale fiecărei zi. şi sunt mândru. mi-am construit utopia. 
  

viata nu-i un film

oricat am astepta ca un regizor inspirat sa ne duca povestea proprie, in directia pe care am oarecum anticipa-o, adevarul e ca viata n-are un regizor care sa astepte momentul oportun pentru o schimbare neasteptata.
"schimbare neasteptata" nu exista in viata reala. este o simpla decizie luata de fiecare. dragostea nu asteapta dupa colt, gata sa te loveasca ca o leoaica, cum ar incerca sa te convinga stanescu. minciunile nevinovate din tinerete nu prea isi mai au locul dupa o anumita varsta. si trebuie sa accepti adevarul - ca doar tu poti sa iti controlezi destinul. suna aiurea, stiu. dar e adevarat. nu o sa te impinga cineva de la spate o viata intreaga spre tine. chiar si persoana respectiva se impinge singura, nu are nevoie de inca o corvoada.
daca e sa te ghidezi dupa romante, filme, melodii, totul sta in a astepta si a spera. "it will come". trust me, it will not.
vroiam doar sa evidentiez the obvious.

Reţete vegetariene

Omletă cu ciuperci.
Ouă fierte în apă, cu crutoane şi salată.
Bruschete.
Supă de ciuperci.
Supă de mazăre şi broccoli.
Supă cremă de dovleci.
Guacamole.
Mozzarella pane.
Pene de vară, cu roşii.
Fasole cu ciuperci.
Ghiveci dulce acrişor din mix de fasole.
Musaca de legume.
Cartofi cu conopidă şi mirodenii.
Rădăcinoase la cuptor.
Pene cu usturoi şi sos.
Vinete la grătar.
Tort pufos cu gem.

Lista asta sigur nu o să o pierd. Le-am găsit într-o carte de reţete vegeteriene. De cele mai multe ori, când salivez după ceva găsit într-o carte de bucate, uit foarte repede detaliile importante. Adică, reţeta în sine.
Aşa că lista asta o să rămână mereu în mintea mea.  

Fă-mă să mă simt bine...

Un bar întunecat şi împuţit, din centrul oraşului. Nu pe pietonală, ci undeva ascuns printre blocuri. Ieftin şi plin de beţivi de miezul-nopţii. 
Destul de gol pentru vineri seara. Dar avea să se umple într-un final. Ca de fiecare dată. 
La bar servea o fată de vreo 20 de ani, vopsită în toate culorile curcubeului. Cu jeanşi şterşi şi rupţi spre călcâie. Fără să zâmbească clienţilor, care şi aşa veneau aici nu pentru servire, aşeza băuturile în faţa fiecăruia.
Singurul ce stătea la bar era un bărbat de vreo 30 de ani, destul de bine îmbrăcat pentru localul ăsta. În ceva ce seamănă cu un sacou ticsit de fum de ţigară şi mirosind a băutură de la o poştă. Dacă ceilalţi tipi de la mese nu ar fi fost şi ei destul de "afumaţi", ar fi dibuit un plan să îl lase fără banii din portmoneu. Dar era vineri. Nimeni n-avea chef de planuri dubioase. 
Ţinea în mână paharul mic, cu rom, care era repede înlocuit cu un altul. Nu-l pierdea din ochi o clipă. Înainte să îl dea pe găt, respira adânc. Ca şi cum ar bea ultima otravă de pe pământ.
Ţigara din cealaltă mână ardea aiurea, lăsând la capătul mucului un scrum lung nefumat. Nu-l prea interesa altceva decât paharul dinainte lui. 
Îl ridică la lumina slabă de la bec şi spera ca ăsta, pahaharul ăsta să fie cel care are să-l ajute. Să îl facă să meargă mai departe. 
- Ce faci cu paharul ăla, omule? Întrebă fata de la bar, dându-şi ochii peste cap, deja exasperată de comportamentul "cretin" al tuturor celor care îi treceau pragul barului.
Dar nu-i răspunse. Bărbatul murmura doar ceva încet: "fă-mă să mă simt bine...". După care îşi limpezi gâtul cu licoarea din mână.
- Încă unul!

- Vreau să mă simt iar femeie.
- Înţeleg asta.
- Nu ştiu dacă într-adevăr înţelege cineva asta. Vreau să mă uit în oglindă şi să nu arăt ca după un atac, să nu văd urme pe corpul meu, să nu fie ceva în neregulă cu mine. 
Ştiu că soţul meu mă iubeşte în continuare, şi nu o fac pentru el. Dar mi-ar plăcea să ştiu că nu mă iubeşte în continuare doar din milă. Vreau să îl atrag iar, aşa cum am făcut-o timp de zece ani. 
Vreau să mă simt întreagă. Completă.
- Ar trebui să vă simţiţi şi foarte norocoasă că, deşi a fost depistată destul de târziu, aţi reuşit să înfrângeţi boala. Am avut multe paciente, în stadiul dumneavoastră, şi tratamentul nu a făcut minuni atât de repede. Faptul că sunteţi în viaţă, e un miracol. Să nu uitaţi asta. 
- Apreciez optimismul dumneavoastră şi credeţi-mă, înţeleg ce spuneţi. Dar pur şi simplu vreau să nu mă fiu cicatrizată. Să trec peste ultimele luni, ca şi cum nu ar fi existat. Vreau să mă ajutaţi să mă simt mai bine în pielea mea. 
- Bine. Vă trimit la un plastician foarte bun. Sper ca după operaţie, să vă găsiţi liniştea. 
- Nu pot să cer mai mult. Atunci o să simt că mi-am recuperat pe deplin viaţa ce o aveam. Mulţumesc, doctore. 
- Păstrăm legătura, atunci. Veniţi la control, cum am stabilit, pe 22.
Mai încrezătoare în corpul ei, ieşi din cabinetul alb al doctorului, cu zâmbetul pe buze. 
- O să fie bine...

Asta a fost prima dată când au ieşit împreună... De fapt, au ieşit cu toţii în oraş, dar e prima dată când au ajuns doar ei doi înapoi, acasă. 
Relaţia dintre ei nu a întrecut vreodată măsura. Ea era muza lui, la care se gândea câteodată. El era fotograful care a ajutat-o să ajungă pe coperta mai multor revistelor. Ea nu se gândea la el, decât când era tristă. Aparatul lui de fotografiat o făcea să strălucească, deci să se simtă importantă. 
În seara asta, ea purta o rochie cu decolteu la spate, lăsându-i şira spinării goală. Deşi era vară, pielea ei se făcu de găină, de îndată ce intrară în taxi. 
Nu au fost momente în care să se privească adânc în ochi sau ea să îl mângâie cu piciorul pe sub masă. Nu au fost clipe stânjenitoare în local, în care să fie linişte. Nimeni nu bătuse apropouri legate de ei. Fusese o seară între prieteni, lejeră. Ceea ce făcea ca următoarea lor reacţie să fie atât de ciudată.
Timp de câteva străzi, niciunul nu scosese vreun cuvânt. El o privea câteva clipe, dar ea se uita mereu în faţă. Încă o stradă. Niciun cuvânt. 
Apoi, ca şi cum ar fi stabilit dinainte, se aruncă unul spre buzele celuilalt. Tăcerea era înlocuită cu respiraţia tot mai puternică şi cu sunetul mâinilor pe materialele hainelor. 
- Am ajuns, îi întrerupse şoferul. 
Două minute mai târziu, erau sus, la ea în sufragerie. El cu mâinile sub rochia ei, ea cu buzele pe lobul urechii lui stângi.
- Azi, fă-mă tu să mă simt bine, îi spuse el, în timp ce-i rupea ciorapii.

Flo Rida - Good feeling        

Cruzimea faţă de animale

Cum spune Adi, "ăsta e de plâns". Aşa că l-am scos de pe FB şi l-am pus aici.
 

Asocieri

E ciudat cum poţi empatiza cu străini. 
De fapt, cred că nu facem decât să ne gândim la noi înşine, atunci când un necunoscut, atârnat de picioarele noastre, suferă. Şi ne punem pe noi în situaţiile respectivei persoane. Ceea ce spune despre noi că suntem nişte narcisişti incurabili, care îşi plâng de milă; nişte ipocriţi.

Mă uitam la ştiri. Şi mâncam un bol de supă de salaltă, cu ouă. E una din preferatele mele, dacă o face maică-mea. Eram mai mult sau mai puţin atentă la ce se mai întâmplă prin lume. Atenţia mi-era distributivă; un avans considerabil îl avea felia mea de pâine cu smântână. Nu ştiu exact în ce moment, mi-am ridicat însă capul, să văd ecranul televizorului. Esca vorbea ceva, dar peste vocea ei, curgeau nişte imagini. În ele, apăreau doi bărbaţi: unul tânăr şi mai bine îmbrăcat şi celălalt, un bărbat la vreo 50 de ani, ce părea fără adăpost. Se observa că filmarea era făcută de un amator. 
Bărbatul stătea în picioare, dar se ferea de palmele şi picioarele (la propriu) ale tânărului. Norocul acestuia era că tânărul - care probabil îşi puse vreun prieten să îl filmeze în acţiune - deşi vroia să îl imite pe Jet Li, habar n-avea să ţintească. 
Problema lui erau încălţămintele bătrânului, care, spunea bătăuşul, le-ar fi furat. Cu toate că se apăra, şi nu riposta, bătrânul îl aproape implora să meargă cu el să îi arate persoana de la care le-a primit ca pomană. 
Degeaba. Braţul "dreptăţii" nu avea să înceteze, cu atât mai puţin să îl urmeze undeva. Mintea lui era la numărul "like-urilor" de pe Facebook, care vor curge de îndată ce va posta lupta asta "corectă" dintre bine şi rău, pe internet.     
Atât de tare m-a marcat filmuleţul ăsta, că am început să plâng. Nu am plâns niciodată la ştiri. Ar fi culmea. Dar imaginea bărbatului umilit, dându-şi sufletul să îşi arate nevinovăţia faţă de un puţoi de băiat, proaspăt ieşit din faza de post-adolescenţă, m-a prins în flagrant.
Şi am început să plâng. Adică, pe bune să plâng. Cu sughiţuri şi tot. Cu respiraţia întretăiată şi suspine. Mi-am dat la o parte până şi mâncarea, pe care cu câteva secunde înainte, o sorbeam din ochi. 
După ce mi s-a terminat repriza de plâns, am stat să mă gândesc de ce exact plângeam aproape în hohote? Da, mă impresionase destul de mult povestea asta, parcă schiţată dintr-o carte de Dickens. Dar trebuia să fie ceva mai mult de atât. 
Apoi mi-am dat seama. Nu plângeam neapărat pentru bietul om, care mânca bătaie. În mintea mea, pe tot parcursul ştirei respective, îl vedeam pe taică-meu.
Pe taică-meu. Adică... de ce? 
Nu a primit niciodată bătaie de la nimeni, nu a furat de la nimeni, nu a fost nevoit vreodată să dea explicaţii cuiva în legătură cu vreo pereche de încălţăminte şi mai mult ca sigur nu apăruse la ştiri. 
Iar apoi mi-am dat seama. Era în privire. Totul era în privirea bărbatului. Vedeam aceiaşi ochi rugători, cu riduri, şi obosiţi, ca ai lui taică-meu. Pielea bătută de soare. Şi puteam jura că dacă aş putea să mă uit la palmele omului, erau pline de bătături, ca cele ale lui taică-meu.
Nu am plâns decât pentru tatăl meu. Ceea ce mă face egoistă, pentru că mă gândesc doar la ce-i al meu. Şi ipocrită. Pentru că mintea mea îl asociază cu atrocităţi şi suferinţă. Şi pentru că mintea mea nu se gândeşte la persoana în cauză, care, în cazul de faţă, ar fi fost bărbatul cu încălţăminte noi. 
Mi-am dat sema că aceeaşi reacţie am avut-o şi când am văzut prima dată spotul proiectului Roşia Montană, în care apărea un bărbat, tot de vârsta lui taică-meu. La fel, ochii au fost cei care au făcut asocierea în mintea mea. 


Cred că ceea ce vreau cu adevărat să spun este că oamenii, poate nu toţi, dar cred cu tărie că majoritatea, fac astfel de asocieri şi acte de bunătate mai mult pentru că se gândesc la ei. "Când o să îmi vină şi mie vremea, vreau să mă ajute cineva aşa cum fac eu acum cu tine". 

Suntem ipocriţi.

Sunt o ipocrită.