11/27/2010

"Cojones", nervi şi degete în urechi

Ascult piesa de la Gorillaz şi mă gândesc că ar fi mai util să îmi rod unghiile. Aşa că încep. Mă întind frumos pe pat şi las piesa să îmi urle în urechi. 
Dar la naiba! Se schimbă piesa şi începe Dave Matthews Band. Parcă rosul unghiilor nu mai are rost. Şi ajung într-o stare mai romantică or shit. Aşa că mă gândesc că ar fi mai bine să îmi fac unghiile. Poate o formă, oarece culoare. După care bineînţeles o să le şterg. Happens often. 
Cred că mi-am pus oja cu culoarea aia turbată pe raft, pe undeva. Îi zic Mihaelei să mi-o arunce. Îmi loveşte peretele, la câţiva centimetrii de capul meu. În fine. Îmi iau pila din cutia de lemn şi încep. Am un stil aparte, pentru că eu nu mişc pila după forma unghiei mele, ci mişc unghia după pilă, care rămâne nemişcată. Cred că arată bine. Mă rog, la prima unghie, cel puţin.
Îmi dau seama că sunt micuţe, aşa cum le prefer. N-are rost să mi le şi vopsesc, pentru că înseamnă c-ar trebui să mă şi epilez pe mâini, which I'm not in the mood for. Norocul meu e că realizez că unghiile mele sunt chiar hâde; adică foarte asimetrice. Aşa că m-am scos. Fără ojă azi. 
Am terminat cu asta. Şi piesa de la radio se schimbă la U2; aşa că îl pun mai încet. Nu am chef de asta. Prefer s-o ascult pe Miha cum povesteşte despre o tipă ce a devenit damă de companie. Oare unde poţi să-ţi depui CV-ul pentru un astfel de job?
După care schimbă subiectul şi ajunge la discuţii de genul: "Hei, vrei să-ţi găseşti un job, nu? Parcă auzisem că asta cauţi." sau "Ce vrei să faci după ce termini faculta, Anca?". Dau drumul iar la muzica din căşti şi mă întorc în lumea mea fără adulţi cu responsabilităţi. Nu pentru mult. Pentru că aşa cum o colegă de la facultă descria foarte romantic, ce îi ocupă nopţile, ce anume o ţine trează, ştiu că acelaşi gând terbil mă va fute iar şi pe mine la noapte. Viitorul.
Mai bine mă pun să caut iar despre meciul ăla de baschet despre care am auzit. Orice care să mă mai facă să mă gândesc la studenţie, la momentele când m-am simţit liniştită.  
Acum nu fac decât să mă stresez pe câcatul ăsta de modem care merge ca ... naiba! M-am plictisit destul pentru a zi, aşa că renenuţ la tot şi merg să fac un duş. Încă o zi pierdută a pulea!
Dar măcar am "cojones"...


 

10/28/2010

Am un alt episod

Parcă miroase a ceapă şi mă enervează. Nu ştiu de unde dracu' vine, ceea ce mă stresează şi mai tare! Nu ştiu cine găteşte acum, dar dacă l-aş vedea călind ceapa şi pregătind uleiul, i-aş arunca tigaia în cap. Şi n-o spun cu răutate. 
Cum n-am energia necesară pentru a-l căuta pe nenorocit, o să mă duc să caut ceva prin frigider. Poate găsesc ceva dulce, care să mă facă să uit de mirosul ăla. Mă bazez pe colega mea de apartament, care ştie să facă tot felul de prăjituri. Dar desigur, de cum îl deschid, singura oală pe care o văd e cea care am văzut-o şi acum două seri: sarmale expirate. Aşa că trântesc uşa şi mă trântesc şi pe mine înapoi în pat.
Cred că ar trebui să îmi iau altă saltea; asta deja e tot mai tare. Şi denivelată. Iar mirosul ăla mă ucide! E aşa puternic, încât simt că-mi mută nasul de la loc. Şi cred că e mai mult decât ceapă. Mucegai? Oricum, mă sufocă. Şi nu mai rezist. Aşa că arunc telecomanda pe celălalt pat şi-mi iau haina de pe cuier. 
Pornesc motorul şi ajung....

.... să beau un pahar de vin, care se amestecă singur cu o sticlă de bere. Îmi place aşa mult combinaţia, că cer şi o vodkă rapidă. Passport to Hell! Mai ştiu unde naiba am parcat maşina? Mai vreau să ştiu? - asta e întrebarea. Uuuu, uite-o pe fata asta, ce frumoasă e! Da, iubito, sunt singură. Vrei să te duc la mine acasă? A, scuze, nu pot; miroase a ceapă. La naiba cu vecinii mei.... Hai la tine! Cum? Eşti cu iubitul? Da, pe asta chiar n-am mai auzit-o până acum. Ok, mai vreau o bere. Sau mai degrabă, o budă. Capul meu vrea să se sprijine. Băga-mi-aş....

.... cheile? Le-am lăsat la bar? Sunt în maşină? Ok, deci ştiu trucul ăsta; scutur bine haina şi aştept un zdrăngănit. Asta ar însemna că am chelie. Ce proastă sunt!... Ha ha ha! Vreau să să spun "cheile", nu "chelie". Cred că probabil am.... Nu, niciodată prea mult. Doar am condus până aici, nu? Am condus până aici? Pula....
Deci scutur-o, fată! Da, încă mai am cheile la mine. Acum, dacă aş reuşi să găsesc şi găurica....

(după 15 minute)

.... găurica a fost găsită! Sunt eroina propriei mele povestiri! Am descuiat palatul, mothafuckers! Mothafuckers indeed! Iar pute aici. Cum mama naibii miroase înăuntru mai tare ca pe casa scării? Asta chiar mă trezeşte. Brusc şi de neoprit, îmi trezeşte şi stomacul. Aşa că merg să-mi sprijin iar capul. 
Da, mă simt mai bine. O să caut mâine dacă de la mine din apartament vine totuşi mirosul ăsta împuţit. Şi fata asta o să mai doarmă acasă? Deja e a doua zi când nu e în patul ei. Dar e mai bine aşa, că nu vreau să mă vadă aşa. Mă trântesc în pat. E singurul lucru la care mă pricep. Doamne, chiar trebuie să îmi caut altă saltea. E puturoasă şi tare. Oare asta miroase în halul ăsta? M-am pişat eu pe ea data trecută când m-am îmbătat? Sunt chiar atât de penibilă? Vreau să aflu? Măcar o dată să nu îmi fie frică de mine. Şi de ce idioţenii am făcut.
Aprind în cele din urmă becul. Şi arunc toate cuverturile de pe pat. Nu înainte să le miros şi să le verific. Când să îmi scot cearceful, alunec în fund pe podea. Futu-i de cretină! Mă doare spatele prea tare. Fuck.... Ce naiba?.... De unde dracu' e apă sub patul meu? La dracu', la dracu'! LA DRACU'! Nu e apă; e sânge, futu-i! 
Ok, respiră calm. Ştiu sigur că nu mi-o venit niciodată atâta sânge la ciclu. Deci nu-i de la mine. De tăiat, nu m-am tăiat. Şi dacă s-ar fi întâmplat, nu mi-aş fi ridicat patul să sângerez sub el. Atunci? 
Atunci. Atunci, gândul ce n-ar trebui niciodată gândit, mi-a venit în gând. Urăsc să mă gândesc la astfel de lucruri, dar chiar îmi vin uneori - tot mai des, recunosc -în cap. 
Dacă colega mea e acolo? Dacă.... e moartă? 
Mi-am băgat mâna sub pat şi am scos-o. Doamne, nu.... Chiar nu. Nuuu!
În timp ce plângeam speriată, toată mânjită de sânge, uşa de la cameră se deschise brusc. Colega mea de cameră mă privea, la fel de speriată ca mine. 
"Anca, ce naiba?", m-a întrebat. Dar eu îi arătam mâinile înroşite, întrebător. 
"Ai promis că nu mai faci asta acasă, nebuno! O să începi să dai de bănuit. Iar eu nu te mai ajut. Descurcă-te. Iar va trebui să plec! Deja începe să mă enerveze asta, psihopato!"
Şi a plecat. 
La naiba! Iar am făcut-o....



         

10/27/2010

Mâinile scriu, dar eu dorm

            Şi dacă mi-ar plăcea să fac dragoste pe plajă? Dacă m-ai fi obişnuit cu astfel de momente?
Zic asta pentru că fiecare 10 minute – faimoasele 10 minute de plăcere -  ţi le-am dedicat ţie. Puteam avea pe oricine, dar te-am ales pe tine. Dragostea nu e o competiţie. Dar în acelaşi timp ... eşti sigur de asta? Pentru că eu nu mai sunt sigură nici măcar de degetele mele care tastează butoanele tastaturii.
Ştiu doar că nu mai vreau să mă văd mâine fricoasă şi speriată. Vreau doar să fac ce e mai bine pentru mine. Şi probabil, şi pentru tine.
Vreau înapoi cele 10 minute de plăcere. De-aş putea să le iau înapoi, aş face-o. Dar ţi le-am dat ţie. Îmi pare rău pentru asta.
Unde mi-e plaja?
Unde sunt eu?
Mai vreau să ştiu: unde eşti tu? Nu. Sunt sigur(ă) că nu mai vreau nimic de la tine. Nu pentru că mă faci să sufăr, pentru că deja asta începe să fie un sentiment plăcut şi dezarmant – dar după cum spuneam, plăcut.Pur şi simplu renunţ.
Ştii că te-am visat? E curios cât de aproape te simţeam. Adică, aproape fizic. Nu mai mult; nu am trecut la faza de metafizic, pentru că nu suntem destul de axaţi pe ceva, ca să trecem anumite graniţe. Te-am văzut ieşind din maşină. Erai  mai slab decât te ştiam. Mă gândeam că poate şi tu suferi cumva. Dar apoi repede m-am lepădat de gândul ăsta. E curios cum te văd eu, aşa... Prin vise. M-ai luat prin surprindere cu apariţia ta. Nu te prea aşteptam. Ai venit să-mi ceri smântână. Eu ţi-am dat jos pantalonii. După care ţi-am zis că nu vreau să te văd aşa şi te-am trimis acasă. Ştiu, ştiu... Sunt o fată amuzantă. Chiar şi în vis.
Oricum, ştii că urăsc diminutivele? Ţi-am mai spus asta. Urăsc „mămica”, „păpat”, „bănişori”, „suculeţ” ...  Încerc să ignor persoanele care îmi vorbesc în halu' ăsta. Să le spun că nu îmi place s-o facă. Oare mai vorbesc coerent?
Apropo, ţi-am zis că am avut o fantezie cu doi gay? Mi-a plăcut atât de mult, încât m-am gândit să ţi-l spun şi ţie. Erau prea pasionali pentru a-i descrie în cuvinte. Transpiraţie, salivă şi mâini peste tot. Cred că e destul de frumos. Ştiu că am auzit mai multe şoapte tăiate rapid şi ascunse de urechile mele; mai adânci decât cele dintr-un porno normal. Dar cine ar vrea una ca asta? Eu vreau doar să fiu un băiat excitat. Ştiai asta? Că dacă eram băiat, eram gay? Vezi cât de mult îmi plac băieţii? Vezi? Vreau să fiu un băiat. Ţi-aş arăta exact cât de mult (nu) te iubesc, prin metodele mele. Ţi-aş arăta. Ţi-aş arăta...
Dar până la urmă, tot eu şi mâna mea ajungem să ne înţelegem cel mai bine. Nu mi-e dor de tine. Nu atât de mult încât să nu suport.
             Oare mai vorbesc coerent? Cred că e timpul să dorm. Aşa că, noapte bună. Dar de fapt, cred că acum o să mă trezesc.

rush... rush. Rush! RUSH!!!

e ca şi cum i-ai strânge în mână, inima, ce încă bate. iar în timpul ăsta, îţi zâmbeşte împăciuitor şi liniştit. 
sau poate e ca şi când ai atinge un nor pufos, pe care reuşeşti să îl păstrezi pentru o perioadă intact. 
cred că de fapt e ca în timp ce maşina în care eşti, rulează cu viteză, pe cel mai mare deal ce l-ai văzut. stomacul îţi stă în piept, iar capul abia ţi-l mai simţi. ştii doar că zbori şi nici nu te mai gândeşti că în curând o să atingi iar pământul. 
da, cred că asta e! e momentul ăla în care toate organele ţi-s alandala şi nu mai eşti în stare nici măcar să spui cum te numeşti. îţi vine să vomiţi, dar ţi-e prea ruşine ca alţii să afle că eşti începător în asta. plus, n-ai vrea să ţi se interzică să mai zbori, dacă nu eşti în stare să rezişti. 
şi, doamne, cât de tare ţi se învârte capul! ochii din orbită vor să iasă, dar de fapt tu reuşeşti decât să râzi isteric. 
îţi ţii ochii închişi, pentru că nu vrei să mai vezi ce e în faţă; cine ar vrea să afle ce îl aşteaptă? aşa că te bucuri de orice senzaţie şi furnicătură. 
un fel de fior te gâdilă în locuri despre care nici n-ai ştiut până acum că pot fi satisfăcute. şi te încălzeşti. de la picioare în sus. treptat, pulpele picioarelor îţi amorţesc, dar refuzi să le dai importanţă. şi totuşi, căldura aia te prinde. dar tot ţii ochii închişi. doamne, ce bine e! râzi ca un nebun, în timp ce pleoapele închise se uită spre cer. 
e aşa de bine!... futu-i, cât e de... perfect!
"nu o să mai cobor niciodată", îţi zici. 


depinde doar de tine.
 

10/15/2010

Sunt fata....


Sunt fiica ce trebuie să-i reamintească propriei mame, cine este. Zilnic. Uneori uit şi eu a cui sunt. „O să ajung şi eu ca ea? O să fie nevoie ca ceilalţi să-mi povestească viaţa?”. Sunt o egoistă. Sunt fiica niciunei mame.
Am învăţat să folosesc camera de filmat. Apăs play de fiecare dată când ea are un moment de luciditate şi ştie cu cine vorbeşte: cu mine sau cu Miţi, pisica. Oricum, sincer nu mai ştiu nici dacă o fac pentru ea, ca să-i arăt că într-adevăr avem un trecut împreună sau o fac pentru mine; pentru când va muri şi eu nu voi avea decât înregistrările astea.
Mâinile ei uscate şi părul alb nu înseamnă acum nimic.

Sunt fetiţa din faţa blocului. Aia care stă aproape de uşa de la scară. Nu prea am voie să merg departe singură. Ştiu că mami se tot uită la mine de pe balcon şi mă verifică, aşa că trebuie s-o ascult.
Mereu o ascult. Sunt o fată cuminte. Merg la şcoală şi mănânc toată mâncarea din farfurie. E adevărat, când nu se uită mami, mai mă ajută şi Miţi cu legumele alea urâte. Bleah! Dar în rest fac tot ce îmi spune. Chiar dacă nu îmi place.
De exemplu, după şcoală, sunt zile când trebuie să merg acasă la vecina noastră, pentru că mami şi tati sunt la serviciu. Iar surorile mele nu ajung încă de la şcoală. Aşa că cineva trebuie să aibă grijă de mine. Şi vine tanti Florica să mă ia de la şcoală, să mă ducă la ea, până vine mami după mine. Chiar dacă nu îmi place.
 Nu mai vreau să ascult muzica aia de babe toată ziua! Mami zice că e de pe vremea când tanti era tânără, dar degeaba. Nu-mi place şi gata. Sau când se pune să-mi povestească despre fetele ei mai mari şi cât de rele sunt cu ea; e sigură că aşa o să ajung şi eu „să-mi iau lumea în cap”, cum zice ea. Dar cel mai mult urăsc când merge să doarmă şi mă lasă singură cu fiu-său. Nu-mi prea place de el. Adică, mă lasă să fac ce vreau şi să mă uit la desene animate, dar nu-mi place când mă pune să mă joc cu el. Sunt jocuri de copii mari şi eu nu le cunosc. Nici nu vreau!
Mi-a zis să nu spun la nimeni de jocul nostru sau altfel o să-i zică lui mami că am fost fată rea şi mami o să se enerveze şi o să se certe cu tanti şi eu nu o să mai am la cine sta şi mami o să fie tristă şi o să se tot îngrijoreze pentru mine, cât timp o să fie la serviciu. Aşa că tac.
Când tanti doarme, adică în fiecare zi, eu trebuie să stau o oră cu Sergiu. Aşa îl cheamă. Ne ducem în camera cu televizor şi închide uşa. Deschide televizorul şi-l pune pe Cartoon Network. Eu mă uit la desene şi mă pun pe canapea. Dar îl aud cum îşi desface fermoarul de la pantaloni. Nu mă mişc din faţa teveului şi chiar dacă am mai văzut acelaşi episod din „Transformers”, mă uit la el iar, doar să nu îmi întorc privirea spre Sergiu. Stau dreaptă ca un bibelou, şi simt că transpir. De fapt, mi-e ruşine şi îmi tot vuvuie capul. Simt că ceva nu e bine, de fiecare dată când mergem în camera cu televizor. Că nu ar trebui să pun mâna acolo unde el mi-o pune. Ştiu că nu e bine ce fac, pentru că nu am mai jucat jocul ăsta până acum cu prietenii mei. Şi ce vrea el să-mi facă, am văzut pe ascuns la teveul lui taică-meu, între adulţi. Nu mai vrea să-mi ridice fusta şi să îi mai aud vocea. Nu vreau să îi mai simt mâna pe a mea, pentru că ştiu mereu ce vrea să facă cu ea.
După ce ştiu că şi-a dat complet jos pantalonii, mereu închid ochii strâns. Nu vreau să văd. Niciodată nu am fost tentată să mă uit. Poate pentru că el îmi şopteşte mereu să-i deschid, să mă uit la el şi să nu mă sperii.
Oricât de mult m–ar plictisi poveştile ei cu fetele rele sau bârfe ce nu mă interesează, mereu mă bucur când aud uşa de la camera lui tanti că se deschide, pentru că înseamnă că Sergiu o să se îmbrace repede şi o să plece pe-afară. După ce tanti mă duce în bucătărie să mănânc, îl văd mereu pe Sergiu în pragul uşii, care îmi arată că trebuie să nu-i zic nimic lui maică-sa.
Pantofii de pe casa scării şi soneria cu păsări! Înseamnă că mami a venit după mine! Fug spre uşă şi o îmbrăţişez tare tare. Când îi simt parfumul de lăcrimioare, mă face să uit că şi mâine trebuie să vin aici. Ştiu doar că merg acasă!

Sunt fata cu vise. Maică-mea îmi repetă întruna că aşa nu se trăieşte, că dacă vreau un viitor ca lumea, trebuie să iau viaţa în piept şi să nu mai fiu o fricoasă. "Trăieşti în lumea ta pentru că n-ai curaj să faci ce fac ceilalţi tineri de vârsta ta". Ar trebui să mă gândesc la o carieră, la un job ca lumea, nu să pierd vremea cântând la chitară. 
Ar trebui să mă gândesc la o relaţie serioasă, ce implicit va duce la o căsnicie de durată, nu să fiu fiica ciudată, care fuge după alte fete. Astea sunt doar experimente ale tinereţii; o să îmi dau seama că de un bărbat am nevoie. 
Ar trebui să mă ocup serios de facultatea ce mi-o plătesc ai mei, deoarece nu m-au trimis aici ca să frec menta. Au ales-o pentru binele meu. Dacă părinţii mei nu au putut mai mult, vor ca eu să ajung mai departe. Medicina e sigur pentru mine. 
Ar trebui să nu mai călătoresc atât cu prietenii mei, care evident, mă trag în jos. Să mă stabilesc într-un oraş aproape de casă, unde îmi voi începe viitorul. 
Ar trebui să nu mai fiu visătoare. Să renunţ la prietenii mei, care şi fac parte din trupa mea. Ar trebui să renunţ la ideile că suntem o trupă ca lumea şi am putea concerta în faţa a mii de oameni; acum n-o facem decât la petreceri, dar cine ştie? Ar trebui să renunţ la iubita mea, care nu face decât să mă sprijine de fiecare dată când mă prăbuşesc. Să aleg Medicina şi să-mi ascult părinţii. 
Ar trebui să fiu cuminte.
Dar cel puţin eu ştiu, că asta nu se va întâmpla. 




 


           

My name is Muerte!! Muerte, not Morty!!

Joi am încercat să mă sinucid. M-am dus în curte, cam pe la ora 8, când ştiu că vecina mea are telenovela ei şi nu o să încerce să mă întrerupă şi am legat o funie de copacul cel mai puternic şi înalt. Mi-am luat scaunul mic din camera mea, pe care îmi întind picioarele. L-am aşezat sub craca unde aveam să mă spânzur, ca să mă ajute să mă înalţ. După ce am înfăşurat destul de strâns frânghia în jurul crengii, mi-am dus celălat capăt în jurul gâtului. M-am suit pe scaun.
După care mi-am dat drumul. Senzaţia de sufocare e chiar îngrozitoare. Iar urechile ce îţi ţiuie... E oribil. 
Probabil am dat cam tare din picioare şi m-am cam agitat. Bănuiesc asta, pentru că creanga s-a rupt. Când m-am trezit pe iarbă, primul meu instinct a fost să îmi scot laţul de la gât. Indeed, you can call me Muerte. 
Cel puţin, aşa mi se părea că îmi spune mâţa vecinei, ce se tot freca de mine.

Mi-am amintit de o fază văzută într-un film, în care un tâmpiţel vrea să citească ziarul în cada cu apă, iar în acelaşi timp să şi asculte buletinul de ştiri de la radio. Bineînţeles, aparatul era foarte aproape pus de cadă (adică pe un raft improvizat, chiar deasupra capului său). Faza comică e că aude la radio o ştire ce îl şochează atât de tare, încât se loveşte cu capul de raft. Desigur, aparatul cade în apă şi se electrocutează. Nu suficient; nu moare, pentru că într-o comedie, personajul prostuţ nu poate muri atât de uşor. Iar eu vroiam să transform comedia asta într-una neagră. 
Aşa că vineri, după-masă aveam radioul lângă cada cu apă. Eu, bine înmuiat, în apă, cu ceea ce credeam că avea să fie ultima mea ţigară, în gură, ascultam Red Hot Chili Peppers. Sweet death.
Las capul pe spate şi închid ochii. Iar după ce se termină piesa, trag aparatul în apă. Mă aştept la convulsii şi tot tacâmul, dar... Şoc! Trăiesc. 
M-am trezit după vreo 10 minute, în cadă. Aparatul mă lovise peste picioare, ţigara plutea în apă, dar eu nu eram mort. Se luase curentul. Probabil că am fost puţin şocat, dar în mod sigur trăiam; pulsul accelerat mi-o arăta. 
Toată casa era în întuneric, eu eram leoarcă. Aşa că mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat ziua de sâmbătă. 


Deveneam tot mai nervos pe încercările mele eşuate. Începea să mă tenteze ideea de a-mi lua o lamă, chiar dacă simplul gând că mă voi vedea sângerând, mă dezgusta. "O moarte curată", asta îmi doream. Aşa că am ajuns să verific podul ce trece peste râu. "Mă arunc rapid, nu mă vede nimeni, nu mă caută nimeni, nu mă opreşte nimeni. Cât de greu poate fi?"
Sâmbătă seara, în timp ce mai tot oraşul vuia cu muzică şi tineri enervant de binedispuşi, eu m-am întors la podul meu. Era cam aglomerat. Sinuciderea mea nu avea nevoie de martori, aşa că am aşteptat. Ora potrivită. Dacă tot aveam timp, mi-am zis să îmi iau şi eu, ca tot omul, o ultimă masă. Mi-am băgat cheile în contact şi am trecut podul. Repede mi-am dat seama că o să înnebunesc încet. Maşinile nici măcar nu încercau să se grăbească, mai degrabă se târau pe şosele. După mii de claxoane şi înjurături, am ajuns în sfârşit la restaurantul meu preferat. Desigur, era plin. Fiind ultima mea masă, mi-am zis că merită s-aştept. 
Nu. Nu merita. M-am mai perindat prin centru. 
În final, am ajuns să mănânc un Big Mac, la McDonald's. 
Au trecut deja două ore. M-am întors pe pod. Am parcat maşina la capătul lui şi am luat-o la pas. Eram singur. Perfect!
Mi-am găsit locul potrivit şi am urcat pe balustrada de fier. Apa părea chiar adâncă. Trebuia să fie, cel puţin. M-am aşezat pe balustradă şi am privit ultima oară cerul. Credeam că mă va face să dau înapoi. Didn't happen. Nicio amintire plăcută, niciun plan concretizat. Viaţa mea a fost un real eşec; de ce aş mai continua? Deci, clar! Mă arunc.
M-am aruncat. 
Desigur, ceva neplănuit s-a întâmplat. Trebuie să recunosc, e cam penibilă situaţia, dar... Ei, na! Mi-am prins piciorul între barele de la balustradă şi m-am împotmolit acolo. Nu mă puteam ridica, nu puteam cădea. Atârnam ca un limbric zvărcolit. Mi-era penibil să strig după cineva să mă ajute să mă sinucid sau să mă ridice. Habar n-aveam ce să fac. Aşa că m-am zvârcolit în continuare, în speranţa că o să cad naibii! Simţeam că îmi crapă capul de durere, tot atârnând, obosisem şi tot Big Mac'ul ăla îmi venea să-l vărs. Ca totul să fie perfect, am început să aud voci şi paşi. Un grup de tineri venea înspre mine. Nu ştiam dacă vreau sau nu să mă observe. Dar au făcut-o. "Uite, bă frate! Cineva e spânzurat acolo...".
La care eu: "Sunt doar prins între bare...". După multe momente jenante, în care puştii încercau să mă salveze, apoi aşteptarea pompierilor, o grămadă de explicaţii (a se citi "minciuni") date, m-am cărat acasă, asigurându-i pe toţi că nu vreau la spital. "Mă simt perfect". Cât de ciudat ar fi fost: un sinucigaş la spital. E ceva de genul: "Hotărăşte-te în ce tabără vrei să fii!!". Da...


Duminică m-am odihnit. Meritam.


Ziua mea de odihnă m-a pus puţin pe gânduri. 3 zile consecutive de eşecuri. Poate că totuşi CINEVA credea că merit să trăiesc. Probabil destinul meu încă se scria undeva, iar eu trebuia doar să mai aştept. 
Gânduri de genul ăsta m-au făcut mai optimist. Aşa că am renunţat pentru o zi să mai fac planuri malefice şi mi-am zis doar să mă bucur de luni. De ploaia de afară, de mâţa vecinei mele, ce mereu o alungam, de o masă gătită acasă. Chestiile mărunte. 
După ce mi-am întors cu fundu-n sus toată bucătăria, am reuşit să-mi gătesc un prânz consistent. 
M-am aşezat la masă, pregătit să mănânc şi am privit pe fereastră. Arăta aşa fain ploaia ce cădea pe geam! Serios, chichiţele astea te fac oarecum fericit. Aşa că am zâmbit. Poate am chiar chicotit, când am auzit piesa lui Michael Buble, "Feeling good". De fapt, ştiu sigur că am râs. Da, am râs aşa de tare, cum n-o făcusem de mult timp!
Dar se pare că o gură plină cu mâncare şi râsul nu fac casă bună împreună. Am început să mă izbesc de pereţi, să mă lovesc peste ceafă, dar nimic.
După care am murit. 


"Give it away" - RHCP







     
   

10/13/2010

Alice in a wonderland

Alice was looking at her reflection in the mirror and thought it was time to go to bed. She looked tired. She felt it, too. 
So, after putting on her shift, she walked towards the windows to open the curtains. She liked watching the moon until her eyes would close. The lights were finally out, the cat was waving her tail on the carpet and only the crickets were plying a song. All her room smelled like cherry and cinnamon, from the cake she ate. Alice helped her mother bake it that day. Everything was the same as yesterday.
Finally, the fluffy white pillow was under her dark hair. One step away from a nice dream. 
The crickets seemed to play somewhere far away, cause she couldn't keep her eyes open any more. Quiet; an almost touchable one. 
But she heard something. Her glass of water, seemed to have moved. Of course, that would be impossible, Alice thought. Because she was all alone. Alice closed her eyes again. But sure thing, the water was shaking. So she decided to look closely at that glass. Safely tucked under her blanket, her big eyes were now full opened. What could have made it move?
Alice soon got scared, when she saw her entire night table move. But not by it self; like somebody was pushing it. The child jumped out of the bed, stepping on little Muffy, her cat. Her hairy pet run out the opened window, but Alice could only focus on her table. How could it be pushed, when it was on the wall? And no room was on the other side. She was really frightened. 
Suddenly, the whole night table was hard pushed, almost in the middle of the room. A short whine came from Alice's throat. She didn't know about other girl's tables, but hers not once did this before! So she was curious and scared at the same time to check it out. 
Behind the place where the table should have been, a dark spot remained. At least, it look like a spot. But getting closer, she saw that it was actually a hole. A dark deep hole. Leading to what? 
On her knees, she crawled to the new door in her room. She could only hear her breath. Her breath and quiet. 
Suddenly, a hand reached out and grabbed her. She couldn't even scream.  

She fell down (or up?) for a long time. Didn't know what to expect. And where could she fall? The house wasn't that big. And the hand? Where did it popped out? Was it a woman or a man's hand? Was she dreaming? And again, was she falling down or up? Because her shift was not on her head, like it was supposed to, when falling, but almost teared apart. It was like she got an engine in her feet and now she was lunching herself in the sky. Everything was wrong. All these things she thought about. Like I said, she was falling for a long time. 
Finally, she dropped on a cushion. The biggest she ever saw! It was as big as the room. 
Nothing Alice saw in that room, looked closely to what she was used to. A room with no windows, no doors or a switch to turn on the lights. But there was enough air to cool her pink flesh and at the same time, warmth with no fire. And there was light; couldn't tell where from. 
"Hello", she said. But no answer. "Where am I? I want to go home. Please, somebody say something. Hello?". But still, no answer. Looked like she was indeed alone. 
But why would anyone get into so much bother just to put her in a room with no windows? And where was that hand?
"Are you looking for me?", a soft voice asked.
"What? No, I am not! I wasn't looking for nobody in particular when I felt here. I just want to go home."
"You are home, Alice. In your bed."
"So, am I dreaming?"
"You can call it however you want to. The main thing is that you are here. Well, aren't you happy?"
"I just fell for a long time. How could I be happy?"
"You were looking for me", said the voice.
"I don't even know who am I talking to. Who are you?", Alice asked and tried to find out who was that moving shape hiding in the dark.
Suddenly, the voice stopped. No movement. No nothing. 
Alice boosted in front of the still shape. Once in front of it, the shadow quickly copied every move Alice made. It was like she was looking in the mirror. The shape did whatever crazy thing Alice did. But when she reached to touch the fingers, the shadow reacted. Now, Alice was doing whatever the shadow wanted. 
Their fingers touched, because the shadow wanted and not the other way around. Alice, soon found out she couldn't move no more. She looked just like a puppet: with her head on a side, and her hands up, like trying to dance. Only her eyes could move. 
She could feel small beads of cold sweat on her back. Alice was in panic. 
The shadow was still a shadow, no matter where it rippled. On Alice's back, with it's hands underneath the shift. Alice couldn't help her body react to all those touches. Though it was the first time she felt them, it was like she somehow expected them. With every new inch of her skin touched by her shadow, Alice felt safer and more familiar. 
She closed her eyes and just sucked in the experience. Not even realizing that she could now move, Alice's head and heart was filling. Like a rush; a high, high rush. Too much at once. She could almost feel her blood and her flesh underneath the skin. New memories, old feelings, watery fire... Nothing made sense no more. Alice didn't care. 
When she opened her eyes, Alice had in front of her, the shadow. Out of the dark. Alice was standing in front of Alice.
They touched each others faces and smiled. Smiled like two old friends reunited: the new one and the old one.
"I heard you were looking for me."
"And now I found you."
Alice gave Alice her first kiss. But in the same time, it was just her latest. Curious and deep. Like a good kiss suppose to be. 

Alice woke up in her bed. Get out of it and went for the mirror. Stood there for a while, on her chair. She looked different, had a new look on her face. And a smile. The smile. In the corner of her mouth, a little grin. 
She was now the one she was looking for, after all. She found herself. Powerful and fearless.   

"Tomorrow" - Dave Gahan 

"All is full of love" - Bjork 
 

A father's wisdom

"Cause my daughter is a baby - and she's MY baby - than you ain't nobody's baby. You got it, "baby"?

10/12/2010

De ce dracu' te iubesc?

Prima dată când te-am întâlnit, mi-ai zis că ţestoasele Ninja chiar există. După care, o cină întreagă mi-am dorit să fi refuzat întâlnirea.
Am ajuns, nu ştiu cum, să mă îmbăt la petrecerea aia idioată a lui frate-tău şi tu mi-ai suflat în ceafă toată noaptea. Asta când mie nu-mi venea decât să vomit în faţa ta. Sau în grădina lui maică-ta.
Când eram în oraş, cu prietenele, de ziua mea, cu cine OARE m-am întâlnit? Total "întâmplător". Şi tot întâmplător aveai la tine un buchet de flori (flori furate din grădinile vecinilor tăi). Incredibil...
Cum Dumnezeu am ajuns să te sun, mă întreb. Aa, da... Ştiu. A fost un moment de slăbiciune din partea mea. Mă certasem cu părinţii şi ştiam că mi-e mai uşor să vorbesc cu oameni a căror părere mi-e indiferentă. Vroiam doar să fiu ascultată. Dintr-una într-alta, m-am trezit la tine în apartament a doua zi. How did that happen?
Eşti mereu murdar pe mâini şi trebuie să-ţi reamintesc asta de fiecare dată când vrei să mănânci. 


Dar de fapt... în seara în care mi-ai zis de ţestoasele Ninja, am ajuns să vorbim şi despre super-eroi. Despre Spider-Man, eroul meu. Fiecare cu ideile şi convingerile lui. Îmi plăcea că mă ascultai fără să mă întrerupi cu fraze de genul "dar, pe bune, chiar nu cred că ai zis asta". Am aflat, după cină, că de fapt avem unele lucruri în comun, pe care le ciopârţeam aşa de mărunt, că am ajuns să vorbim până dimineaţa. Soarele răsărea şi oamenii ce treceau pe langă noi, mergeau la serviciu. Şi noi încă ne plimbam peste podurile din oraş.
Cred că în dimineaţa după cheful ăla, mi-am dat seama cine mi-a ţinut tot timpul părul strâns, cât vomitam în trandafirii ăia. Tot tu mi-ai făcut "băutura-minune", care după cum o lauzi, "te scoate din orice mahmureală; garantat". 
Iar de ziua mea, tu ţi-ai amintit data asta, chiar dacă eu am zis-o doar în treacăt. O singură dată. Fetele m-au lăsat repede baltă, iar prima zi din al 22-lea an al meu, am petrecut-o doar cu tine, jucând popice improvizate din sticle şi mănuşi împerecheate. Am rămas uimită că ţi-ai amintit şi de faptul că nu-mi plac lucrurile prea tradiţionale. Aşa că florile furate şi simple, m-au surprins plăcut. Cea mai tare aniversare!
Şi de fapt, primul nostru sărut, eu ţi l-am furat. După noaptea în care am venit să mă plâng de problemele mele cu ai mei. Eu plângeam din cauza lor, iar tu, chiar dacă erai obosit de la lucru şi trebuia să te trezeşti de dimineaţă, m-ai ascultat, până am aţipit în braţele tale. Te-am trezit când mi-am apropiat buzele de ale tale. Atât. Nimic mai mult. Doar un sărut. 
Cum să nu iubesc mâinile astea, care mereu vin acasă obosite? Cum să nu le sărut de fiecare dată când mă îmbrăţişează?

Cum dracu' să nu te iubesc? Zi-mi tu... Cum să nu te ador? 

Teenage dream - Katy Perry

Fluturele

L-am ţinut pasiv în braţe, în timp ce priveam asfaltul. Probabil că-mi şi vorbea, acele vorbe ce doar un îndrăgostit poate să le debiteze. Dar nu eram impresionată decât de fluturele de pe asfalt. Cred că avea o aripă ruptă sau ceva de genul - oricum era la pământ. La propriu.
"M-asculţi?", îmi reproşa el pe un ton plângăcios.
"Ziceai că doar în visele tale puteai găsi o fată ca mine. Da, te ascult. Aşteaptă puţin."
Fără să-l mai ating, merg direct la fluturaşul ăla, care probabil acum îşi plângea soarta. Halal viaţă de-o zi. Oare s-a bucurat de ea cum trebuia? După tot episodul ăla cu coconul şi tot, te face să te gândeşti. La viaţă şi priorităţi. 
Aşa că îl calc. Nu are rost să se zgârie pe ochi, uitându-se după ceilalţi fluturi ce fac dansul ploii. 
Mă întorc la bancă, unde-mi lăsasem geanta.
"Cred că în visele tale, fata nu făcea asta", îi spun şi plec. 

Tot nu mi-am găsit cealaltă aripă. Încă sunt la pământ.  
 

10/11/2010

Întoarce capul într-o parte şi uită-te pe sub gene

Mi-am pus căştile în urechi şi am trecut nepăsătoare pe lângă o uşă ce tocmai se deschidea în dreapta mea. Pentru că încă nu începuse piesa de pe MP3, am auzit două voci de femei, vorbind cât de tare puteau. Probabil una era mai surdă ca cealaltă.
În orice caz, cred că erau prietene bune, pentru că nu foloseau un vocabular foarte corect, aşa cum eram obişnuită cu oamenii de aici. Într-un mod foarte ciudat, asta mă făcea să mă simt oarecum familiară cu ele. Ciudat mod de a spune că de fapt eşti tăntălău.
Mi-am întors privirea, doar pentru a spera că femeile din faţa mea sunt strânse de mijloc de nişte şorţuri colorate şi năframe negre, trase ciudat după urechi. Pentru a auzi mai bine, desigur. Bineînţeles, chiar arătau aşa cum eu vroiam. Aşa că mi-am întors capul într-o parte şi m-am uitat la ele de sub gene. Am apăsat play.  
Era piesa lui Bitză, „Numele tău”. Ciudată primă piesă. Oricum, am mijit în continuare ochii şi am rămas atentă la babele astea. Orice alt zgomot din jurul meu, pierise; orice în afară de sunetele grave şi ritmice ale piesei. În faţa mea, babele dădeau din cap încet, gen hip-hop: sus-jos, sus-jos. Iar buzele atârnau gen „Duffy Duck”. Odată ce a intrat Bitman în urechile mele, toată strada se întunecă şi doar o lumină le încercuia. „Nu ştiu de ce/ Păsări albe se ivesc din nou pe cer/ Numele ţi-l scriu şi pier.” Începea să îmi placă ce văd, aşa că mi-am tras fundul pe iarba din faţa casei şi le priveam atentă.
Până la următoarea apariţia a lui Bitman, cuvintele lui Bitză le citesc de pe buzele bătrânelor. Şi ce e ciudat, e faptul că e un fel de „word combat” între ele, care deja încep să-şi ridice poalele la genunchi, si aşa, crăcănate ca puii la rotisor, se ambalează care e mai tare. În vorbe. Aproape că se ucid din priviri şi simt amândouă fiecare cuvânt rostit. „Te vedeam în fiecare zi, era la fel/Aceleaşi certuri fără scop şi ţel/ Rămâi aşa cum eşti acolo în lumea ta/ Nu vrei să schimbi nimic, dar atunci nu mă schimba”.
Din nou păsările lui Bitman apar, iar baba care stă la uşă, cu o mână pe cârpa din cap, iar cealaltă cu arătătorul spre cer, ţine ochii închişi şi savurează fiecare cuvânt. Prietena ei mimează zborul păsărilor; dar amândouă trăiesc intens piesa.
Clar.
Când „Baba 1” a ajuns la versul: „Poţi să aparţii oricui, nu e treaba mea”, deja aproape că îmi dădeau lacrimile. Iar de la faza cu: „Orice film, prietenă sau carte/ Să-ţi povestească despre mine înc-o parte”, deja impactul era prea mare pentru mine. Aşa că am sărit peste asta şi am dat fast forward. Ţin să precizez că mereu am trăit cu impresia că doar cei sub 30 de ani pot să dea din cap şi fund ca Shakira. Well, how wrong was I! Apăsând pe repede înainte, poţi da viaţă acolo unde credeai că nu mai există. Şi poţi face două babe să dea din cap, mai ceva ca jucăria cu arc, de pe bord.
După ce Bitman m-a liniştit pentru ultima oară, mi-am oprit şi eu MP3 –ul. Bătrânele erau doar nişte biete suflete amărâte cu gura mare, ce se ţin de şolduri de fiecare dată când îşi târăsc picioarele. Nici măcar reflectoarele nu mai luminau.
M-am ridicat dezamăgită şi mi-am pus gluga pe cap. Căştile urlau iar la mine în urechi, iar eu mi-am văzut de drum.
Undeva, pe o stradă îngustă, o fetiţă ce juca şotron, îngâna singură: „I’m not the one who is so far away/ When I feel the snake bite enter my veins”.  

10/06/2010

It's all in your head...

My brain tell my eyes that my skin is pink, with a little slim of light brown here and there. But my brain also wants to play with me and goes further than this things I've been knowing all my life; like the way my skin color must be. And so, I watch it deeply. Closer and deeper. My veins pump like crazy. I can actually feel the blood running under my pinky skin. It hardens. I feel it harder and colder. It's so strange that I'm not scared. Touching it with my fingertips gives me the impression that I can crash my blood.
My ice cold blood.
I take a quick look in the mirror and I see my face has a grin all over. I think I am enjoying my new image.
The palms are covered in some kind of white powder. It must be fresh ice. Yes, it is! I stare at it like a scientist stars anxiously at his lab rats. I am my own lab rat! And I'm loving it! Every new chilling sensation, every cell that I control, that listens to me and my brain. My beautiful brain. My desire obedient brain.
I felt how sick and tired I've been of this pink (!pink!) skin and of my fake identity. Want to show myself. My old and in the same time, new self. "Expose" - that's my desire.
Gently, I line up my two new pointy iced indexes, on my forehead, under the hair line. Just above the ears. And I sting myself. Keeping my eyes on the mirror, watching every step of the way, I cut my skin in different spots. The grin still stays on. With all of my fingers, each one in the wright hole, I grasp out my face. My whole fucking face!
I'm shiny. And tough. No longer juicy or mushy. I am ice. Delicious hard ice.
Soon, I take off all my useless skin from my body. I take a good look at me, the one I was hiding away from. Now, I don't understand how the hell did I want to live covered in lies and delusion all this time.
I am beautiful. I am ice.

My mirror tells me that I am an ice sculpture. No color. No heath. No veins or heart. No nothing. Just beautiful chilly --- ice.    

10/01/2010

What would Stephen King say? SAU Când am făcut-o prima dată...


... a fost ceva neprevăzut. Pur şi simplu s-a întâmplat. Cred că o făcusem din plictiseală şi poate din încercarea de a face ceva nou. Ceea ce a ieşit, surprinzător,  a fost bunicel. Pentru vârsta ce-o aveam.
Nu cred că eram mai mare de clasa a IV-a. Ştiu că găsisem în casă un caiet gol, în care m-am gândit eu, să scriu un basm, o poveste după bunul meu plac. Mă gândeam: „cum ar fi dacă personajele ar face ce zic eu? Ce vreau eu”. Desigur, eu mă gândeam la scene horror sau de dragoste copilărească.
Oricum, cam asta a ieşit.
(în afară de adăugirile mele de acum, scrise în paranteză, totul e scris cuvânt cu cuvânt din acelaşi caiet vechi. un caiet cu coperta de carton, cu o fetiţă care stă lângă un cal. jos, scrie titlul cărţii, cu numele meu după. sunt scrise doar paginile din partea dreaptă, pentru „a uşura cititul” – de fapt, îmi era mie mai uşor de scris.)
Lady Carmen
          „Era odată ca niciodată o femeie care se numea Lady Lucinda. Ea era o femeie care dorea din tot adâncul inimii să aibă un copil. Soţul acesteia, Lordul Luchian, era un mare războinic şi n-avea timp de „făcut copii”.
Într-o zi, Lady Lucinda s-a dus la Vrăjitoarea Molhu (nu îmi înţeleg aici scrisul, dar presupun că e Molhu) care-ţi îndeplinea orice dorinţă în schimbul banilor. Această vrăjitoare i-a dat 4 boabe (se pare că nu ştiam nici măcar eu ce fel de boabe; era un mister chiar şi pentru mine, ca autor. îndrăznesc să presupun că erau boabe de fasole, idee inspirată din „Jack şi vrejul de fasole”), dar să le bage într-un pahar cu apă rece DOAR PE LUNĂ PLINĂ, zicând: „Sfântă Lună/ Adu-mi mie/ O copilă/ Mică, frumuşică/ Cu ochi de aur/ Cu nas de argint (OK, something’s wrong there...)/ Şi gura din rubine”. (Oh, dear God...)
A venit LUNA PLINĂ. Totul a decurs bine, până când, Lady Lucinda pierde un bob de mazăre dat de Vrăjitoare. Lady Lucinda a crezut că nu va dăuna ceva dacă pierzi un bob de mazăre  (deci, da; până la urmă am scos iepurele din pălărie: sunt de fapt, boabe de mazăre). Dar s-a înşelat. Acest lucru poate face un mare necaz (?).
Veni Lordul Luchian de la congres (??). Lady s-a purtat normal, ca şi cum nu s-ar fi  întâmplat nimic (evident, credeam că dacă scriu doar „lady”, nu are rost să îi scriu de fapt şi numele; „lady” is like a second first name, wright?). Au cinat, au dormit.
A doua zi Lady a simţit o mare durere în burtă, semn că va veni clipa cea mare (1. da, lucrurile se întâmplă repede în basm; 2. nu eram eu proasta satului! ce, să nu ştiu eu de unde vin copiii? please).
Zilele treceau ca secundele şi burta-i creştea din ce în ce mai mare. Lordul şi-a dat seama de ce se întâmplă. El a certat-o pe Lady pentru că nu i-a spus  şi lui despre planurile ei şi pentru că ei sunt prea tineri pentru a avea un copil (parcă e o scuză a zilelor noastre).
Plângea Lady zi şi noapte din această pricină şi după două luni şi ceva („şi ceva”? really?), s-a dus la Vrăjitoare (mi se pare acum amuzant să scriu cu „V” mare; e ca şi cum aş auzi un râs malefic pe fundal de fiecare dată când scriu „Vrăjitoare”. la naiba! iar l-am auzit) şi i-a cerut să o refacă înapoi într-o fecioară (yeah... ok, something is wrong here), că soţul ei a prevenit-o în legătură cu sarcina (acum, că o recitesc, Lordul ăsta, care „n-are timp de copii”, pare un soţ violent; just saying).
Vrăjtoarea (mu-ha-hahaha-ha!) fu de acord, în schimbul unei mite (incredibil e că ştiam eu pe atunci ce e aia; cred că am avut o copilărie nefericită). Lady acceptă oferta. Au încercat ele zi şi noapte să renunţe la copil (WHAT????) prin vrăji (oh.) şi altele (WHAT?? ce „altele”??), dar n-au dat nici de dracu’ (oh, no! mamma’s gonna bitch slap you for that language!!).
Apoi Vrăjitoarea a întrebat-o dacă a făcut această vrajă pe LUNĂ PLINĂ. Ea a zis că da. A întrebat-o dacă a pus boabele în pahar cu apă rece. Ea a zis iar da. Iar la întrebarea „câte boabe ai pus?”, ea a zis: 3 (ŞOC!).
Vrăjitoarea s-a speriat şi i-a zis că nu o poate face înapoi ca fecioară pentru că a pus 4 boabe în loc de 3. Lady merse înapoi în castel nefericită şi-i spuse adevărul Lordului său (abuziv). Ea s-a închis în camera din pod timp de 3 zile fără să mănânce şi să doarmă („nu! refuz să fac orice! o să mă chinui, stând în pod cu şobolanii şi mâncând nimic pentru ... hm.. să zicem... 10 zile? nu, nu rezist atât fără porc la proţap; să zicem ... 3 zile!! am grăit”) şi plângea în continuu. Lordul şi servitorii şi-au făcut griji din cauza ei şi au intrat cu forţa (bănuim că doar după câteva ore) în pod. Acolo au privit-o pe Lady Lucinda leşinată („o ajutăm, mai aşteptăm un pic? hm...”).
Servitorii au încercat s-o ajute, s-au dus la o vrăjitoare, Mabibl (nu, nu pot să-l rostesc), care era prietenă bună cu mama Lady-ei (do not ask one goddam thing!) şi care ţinea şi la ea.
A venit în grabă la castel. A făcut magii asupra  (încă) leşinatei, pentru a-şi reveni. Apoi a venit clipa în care Lady era pe punctul de a naşte. Moaşa sa n-a fost alta decât prietena sa : Mabibl (ta-nam!).
Lady a născut o frumoasă fetiţă care avea ochii de aur, nasul de argint, iar gura din rubine (must have been though growing up like that in the neighbourhood). Fata a crescut, iar părinţii se bucurau de ea (looks like everything turned out ok for lil missy; let’s party!!!!).
Pe zi ce trece, fata tot mai tristă era (ok, erase the last line i wrote. guys, sorry, no more party). Aceasta era din cauza celor 3 boabe în loc de 4 (acum, Vrăjitoarea dansează pe „i-told-you-so-dance”; google it – it is funny). Zilele treceau, iar Lady Lucinda şi Lordul Luchian îmbătrâneau din ce în ce mai mult (it’s called „ageing”). Ei făceau tot posibilul să o înveselească pe fată (să nu încep să scriu ce-mi trece prin minte când mă gândesc la doi bâtrânei, cu cârjele după ei, încercând să binedispună o piţipoancă mofturoasă...). Dar nu reuşeau. Absolut nimic n-o înveselea.
Când împlinise deja 18 ani, mama ei decedase (cred că te referi la cuvântul „a muri”, nu-i aşa?) aşa că Lady Carmen (în sfârşit, aflăm cum o cheamă!! deci de aia se numeşte aşa basmul, nu?) ajunsese Lady în locul mamei sale şi în acelaşi timp şi stăpâna castelului, împreună cu tatăl ei (again, do not ask).
Plictisit de singurătate (auzi tu la bătrânelul meu!), Lordul vroia companie de la o femeie (deja aud versurile lui Puya: „nu ştii? omul vroia relaxare!”) care să-l iubească. Auzind vestea, o vrăjitoare pusă pe fapte mari, s-a gândit să-i facă o mică vizită Lordului. Ea s-a prefăcut într-o prea frumoasă femeie şi a intrat în castel  (evident, pe vremea aia nu erau bodyguarzi), făurind o mică prietenie între ea şi Lord (oh... my God).
S-au înţeles foarte bine, dar cu Lady Carmen se purta foarte rău. Cât timp Lordul nu era acasă, Margye (probabil nume inspirat din „The Simpsons”) – numele vrăjitoarei (witches after witches; next one must be looking for Dorothy) – o certa pe Lady pentru orice se întâmpla în castel. Câteodată, o-nchidea în pod. Când venea acasă Lordul, fiica lui îi povestea ce se întâmpla. Dar Margye se pricepea să se linguşească pe lângă Lord, care repede o ierta; chiar el uita de ce o iartă, de ce s-au certat (asta ştiu sigur ca a fost inspirată dint-un episod din Power Puff Girls, când profesorul se îndrăgosteşte de o tipă malefică, Sedusa, care pune beţe în roate relaţiei fetelor cu profesorul; în mare, făcea ce am scris mai sus). O iubea atât de mult pe Margye, dar îi era puţin cam ruşine să-i spună (hello?! anybody there? echooooo!).
A trecut aşa o lună, două, patru, şase şi tot nu i-a spus c-o iubeşte; după părerea lui, erau doar prieteni. Vrăjitoarea, aştepta de mult s-o ceară de nevastă, ca să pună mâna pe bogăţii.
După ceva timp, Lordul a cerut-o de nevastă (ce-mi plac dialogurile inexistente din basmul ăsta...). Ea se bucură atât de tare, încât a organizat o mare petrecere înaintea nunţii (Bridezilla). Acolo a invitat toţi marii lorzi şi regi, împăraţi şi împărătese.
I-au felicitat toţi, pe rând. Unul din regi, care era văduv, şi-a dat seama cămireasa era de fapt vrăjitoarea cea urâtă, grasă şi rea. Dar el nu i-a spus decât Lady-ei Carmen. I-a mai spus că şi el a procedat la fel ca şi Lordul Luchian, după moartea soţiei lui, a căutat sprijin femeiesc  (?), şi a venit vrăjitoarea, sub numele de „Lana”, doar ca să-i fure bogăţiile. Acel rege i-a spus doar fiicei, ca să nu afle Lordul, că-i va părea extrem de rău. S-au logodit, chiar dacă ştiau că fiica lui era total împotrivă. Asta a făcut-o pe biata fată să fie şi mai tristă. Acest lucru a bucurat-o pe Margye.   
În fiecare clipă, cei doi erau ca porumbeii; mereu împreună. Până când... a venit TIMPUL DE CĂSĂTORIE (why the uppercase?)! În timp ce totul era pregătit pentru nuntă, fiica Lordului i-a spus că nu mai vrea să meargă la nuntă. Atunci, acesta s-a supărat destul de rău (here comes trouble...). Margye, viitoarea lui soţie, l-a ademenit cu o vrajă, să nu îi mai pese de Carmen.
Totul a decurs bine, până când preotul a zis: „Cine se împotriveşte acestei căsătorii, să vorbească acum sau să tacă pe vecie” (asta m-a amuzat). În acel moment, a apărut pe uşa bisericii Lady Carmen împreună cu regele Canol  (bănuiesc că eram în pană MARE de idei pentru nume), cel care preventit-o de „Lana”. Ei au zis: „Noi, noi ne împotrivim ca această prefăcătorie să fie făcută, dar mai ales nu într-un loc sfânt!” (curioasă afirmaţie, având în vedere numărul mare de vrăjitori ce se vor flendura pe aici; şi-au repetat speach-ul, ce mai! dacă amândoi au vorbit în acelaşi timp, cu aceleaşi cuvinte... „it’s like you know”). Atunci toată lumea s-a întors cu capetele spre ei şi au întrebat (în cor?) miraţi: „De ce?”.
„Pentru că Margye sau Lana, care i-ar fi numele adevărat, al acestei escroace, l-a înşelat pe tata! Se căsătoreşte cu el doar pentru bani! Iar eu şi regele Canol, care nici el nu vrea ca acest lucru să se întâmple, nu vom PERMITE (clar?) aşa ceva.”
„Ce tot spuneţi?”, întrebă mirele mirat (frumoasă alegere de cuvinte).
„Tată, vrea să se...”.
„Ajunge! Da, Luchian, iubitul meu drag („doamne dreagă”), este adevărat!”
„Dar cum? Cum mi-ai putut face una ca asta?”
„Îmi pare rău!” şi a fugit din biserică plângând.
„Tată, nu îi crede lacrimile. Chiar dacă face scena asta, părerile ei de rău nu sunt sincere.”
„Margye, te-am iubit atât de mult, iar tu mi-ai distrus unul din puţinele mele evenimente plăcute! De ce? De ce?”. Lady Carmen fugi după el  (ceea ce înseamnă că şi el o luase la fugă înainte. hm...). „Nu plânge; va veni o femeie în viaţa ta care să te iubească la fel de mult ca mama.” (efectul nociv al televizorului; pe atunci apăruse acasăTV, cu telenovelele lor, care m-au prins. dacă în clasa a IV-a puteam să consolez în halul ăsta o persoană disperată din dragoste, nu dau vina decât pe postul ăla de televiziune!). „Mă duc s-o urmăresc”, zise Canol. Dar Lordul ştia încotro fuge, aşa că el o va urmări.
Ea era într-un loc foarte special, ştiut doar de Lord şi Margye a lui. „Pleacă, nu vreau să te mai văd, după tot ce ţi-am făcut”, plânse ea.  
„De ce mi-ai făcut asta? Ştiai că te iubesc. De ce?”
„Pentru prima dată, am vrut să te fur, să am bogăţiile tale, dar apoi m-am îndrăgostit de tine, exact atunci când m-ai cerut de nevastă (if you like it, then you betta put a ring on it! ştiam eu ce ştiam...). „Îmi pare rău că trebuie să se termine aşa. Mi-a fost ruşine să- şi spun că nu avea cum să-ţi spun” (??). Lordul zâmbi (WHA?). „De ce zâmbeşti, după tot ce ţi-am făcut?” (da, şi eu sunt curioasă). „Te iert”. „Ce spui?” (come again?). „Te iert pentru că ai fost sinceră (scrise ea, cu mintea înceţoşată de naivitatea tinereţii). După ce se sărutară, s-au gândit să ducă la sfârşit ceremonia cununiei lor.
Au plecat la Lady Carmen şi Canol, cărora le-a dat vestea că nunta va avea loc. Când Carmen încerca să-şi convingă pentru ultima oară tatăl că ea e o mincinoasă, Margye o luă de braţ pe Carmen şi o duse undeva, să vorbească. Aceasta i-a spus toată povestea şi dragostea ce i-o poartă tatălui său. „Îmi pare rău pentru tot, Lady Carmen. Dacă aş putea să mă revanşez, cumva...”. „Dar poţi; dacă o să fii cea mai bună prietenă a mea” (simt cum ciocanul enervan, al dulcei mele copilării naive, tocmai m-a izbit în moalele capului – let’s be BF and polish our nails. okay?)”. „De acord. Mulţumesc! Deci mă ierţi?”. „Desigur”, spuse Lady Carmen care acum, pentru prima dată, fusese fericită.
Totuşi, Carmen, curioasă de cum arată adevărata faţă a noii ei mame, o lua la întrebări despre cum arată ea în realitate. Margye spuse că mereu, când îşi face o vrajă, arată ca la 29 de ani, dar de fapt e o bătrână de 5.000 de ani. „Wow”... Şi apoi au rămas o familie fericită (hold on, hold on! WHAT?!?!?).
Da, dar încă nu au lămurit treaba cu boabele sau defectul lui Carmen. Margye, după câte a trecut fiind vrăjitoare, a cunoscut acum 50 de ani un tânăr fermecător, vrăjitor şi el (i-auzi! la asta nu mă aşteptam), care poate vindeca astfel de boli, cum are şi Lady Carmen.
Aceasta i-a trimis o scrisoare vrăjitorului, pe nume Nujdor (Doamne...), să-i ceară ajutor.
„Dragă Nujdor, am mari necazuri. Mi-am întemeiat o familie, dar am o fiică vitregă care este bolnavă de sindromul necazurilor (sunt pe jos de râs!!! ha ha ha!). Îţi cer un sfat, ajutorul, te rog. Am mare nevoie să ştiu ce să fac. Te rog, subsemnata Margye” (încă mă tăvălesc pe jos).
Aceasta era scrisoarea adresată marelui Nujdor. El a venit imediat la castel. Acesta le-a zis că trebuie să-l găsească pe Marele Prinţ. Trebuie ca Lady Carmen să ia o boabă de fasole, care o va face să adoarmă (droguri), până va veni Marele Prinţ s-o sărute lent (?) pe buzele fine ca mătasea (1. parcă erau de rubine şi 2. ce face între timp MP? îşi verifică dinţii în lama sabiei?).
Nujdor L-a găsit pe Prinţ, dar pentru a ajunge la Lady Carmen a trebuit să-şi arate forţa de a doborî cel rău  (finally, some action). El avea o mamă şi atunci când a plecat i-a zis: „Mamă, îţi dau năframa asta. De vei vedea 3 picături de sânge pe ea, înseamnă că am murit şi vei veni să mă învii” (sună chiar tare asta, îmi place). Şi s-a dus.
Marele Prinţ trebuia să se asocieze cu câţiva oameni pentru a-i bate pe cei răi (în mod evident, am folosit toate clişeele ce le citisem prin basme, despre cifra trei, ajutoare sau sarcini de îndeplinit pentru a-ţi demonstra vitejia - păi dacă "trebuia" să-şi găsească asociaţi...; acum sunt doar curioasă ce „Jean Claude Van Dammi” mi-am ales ca parteneri). El mergea ce mergea şi văzu din depărtare un sat în flăcări  (perfect timing, he said). Se duse acolo cât de repede putu şi ce să vadă? Pe unde călcai, vedeai numai răniţi. Atunci, auzise un zgomot tare înspăimântător, unul de care nici Nujdor măcar, nu-l prevenise. Se apropia mai mult şi văzu un dragon cum se văita şi plîngea de furios ce era, scotea flăcări pe nări (ha ha!) şi călcă pe oameni, ca pe nişte flori sau iarbă (ceea ce noi nu trebuie să facem! niciodată nu calci florile!).
Atunci, Marele Prinţ revoltat, l-a întrebat: „Ce faci cu sătucul ăsta?” – Dragonul furios: „Ce bai ai tu? Tu eşti sănătos, nu ca mine”. Enervat, dădu şi mai mult foc la case. Dragonul, dând să-l calce pe Prinţ, acesta văzu o piatră ascuţită în laba dragonului (la asta vă aşteptaţi, recunoaşteţi). „Deci asta era problema?” şi i-o scoase.
Dragonul era foarte recunoscător şi drept răsplată i-a zis că vrea să fie tovarăşul lui de drum. Prinţul, fiind om bun (şi nu un profitor, gata să se folosească de atuurile unui dragon), acceptă.
Ei porniseră la drum şi ce să vadă (iar)? Au văzut un uriaş care sfărma munţi. El aruncă pietrişul sub formă de nori. Din nori cădeau pietricele în satul numit Pincton. Mulţi oameni au murit din cauza asta. Prinţul, nervos, s-a dus la el, l-a întrebat de ce distruge sătucul ăla frumos. Uriaşul tăcu, după care îl lovise pe Prinţ. Cu o piatră. Piatra îl lovise, dar se sfărmă în pietricele, de abia le vedeai. Acum luă Prinţul un bolovan de 2 ori mai mare decât celălalt şi-l aruncase cu câtă putere avea şi-l lovi pe uriaş de se duse 60 mile în urmă (hm). Acesta, speriat de moarte, îl rugă pe Prinţ să-l lase să fie şi el asociat cu Prinţul. El acceptă.
Uite-aşa şi-a făcut el 2 asociaţi cu care să-i înfrângă pe cei răi (totuşi, cine sunt ei?).
Merseră ei ce merseră, până ce dete de o căsuţă mică şi frumoasă. Intrară şi ce văzură? Mâncare. Ei nu ştiau ce-i aia, nu au mâncat de săptămâni. După ce au mâncat pe săturate, s-au dus la vânătoare (pentru a-şi demonstra abilităţile de macho). Acolo, văzuseră un mare incendiu. Dragonul luă din rădăcinile a 2 copaci şi vântură o dată, de-l stinse.
Merseră mai departe, când se-nseră. Au căzut de acord că nu e mare lucru să doarmă acolo, în pădure. A doua zi, toţi erau legaţi de mâini, picioare, păr, tot. Prinţul, văzând că nişte pitici i-au legat, începuse a râde. Dar până la urmă, piticii văzând că ostaticii lor s-au comportat frumos, le propuse un târg: libertatea, dacă au să-i ajute pe pitici să-şi înfrângă duşmanii. Prinţul acceptă.
Monstrul-Liliac veni în satul piticilor ca de obicei, în fiecare lună (era de fapt femelă pe stop). Cum cobora el din cer, dragonul cu puterea lui de a scoate foc pe nări, trase un foc  (pârţ), dar Monstrul-Liliac se făcu nevăzut. Acum Uriaşul îi dete un pumn de se făcu săracul Liliac în stropi, dar cum era de cald, se evaporă şi se făcu un monstru din nou (m-am pierdut). Prinţul luă sabia şi i-o înfipse în inimă, de muri.
Sărbătoriră ei, dar dragonul în timpul ăla, vorbi cu Uriaşul şi deveniră invidioşi pe Prinţ.
A doua zi, porniră iar la drum până ce dete peste o fântână. Acolo, Dragonul şi Uriaşul s-au gândit să-l arunce pe Prinţ în fântână. Ei l-au aruncat şi apoi au plecat. Prinţul muri.
Atunci, pe năframa mamei lui, apărură cele 3 picături de sânge. Maică-sa l-a căutat zi şi noapte până l-a găsit.  Suflă asupra lui şi-i veni viaţa. Mă-sa avea 3 suflete. Acum mai are două (i rest my case). Prinţul îi mai ceruse încă un suflet ca să aibă putere. Ea îi dete (dar gândi: şi sufletul mi-l scoţi, fir-ai tu de copil răzgâiat!). Aşa rămase mă-sa cu un suflet şi Prinţul cu două.
Merse să se răzbune. Îi căută pe cei doi zi şi noapte şi uite că-i găsi într-un han  (cum încap acolo?); doar ei doi şi băutura. Pe ceilalţi îi răniseră sau omorâseră. Când l-au văzut pe Prinţ fără nicio zgârietură, s-au speriat. „Nu ne-am văzut de ceva timp”, zise Prinţul. „Visăm de la prea multă băutură că Prinţul vorbeşte cu noi”, zise Uriaşul. „Dacă visai, puteam să-ţi fac asta?”, zise Prinţul, după care îi dete un picior între ochi acestuia (Bruce Lee). Dragonul tremura din toate încheieturile şi nu putea decât să zică „Prinţul, Prinţul”. Cu o nouă schemă, Prinţul îl lovi aşa de tare pe Dragon, încât îl despică în bucăţi mici. Acum, Prinţul râdea; i-a ucis pe amândoi.
„Bun, acum am făcut câteva lucruri bune. Pot să mă întorc la castel” (WHAT??).
În drumul lui, dete peste un castel frumos, făcut din piatră fină, suflat cu aur, de-ţi strălucea faţa şi ochii. Ademenit de frumuseţe, Prinţul intră în castel. Înăuntru se aflau mai multe scaune, mese, dulapuri, paturi... Tot ce-ţi trebuia, doar că toate erau acoperite cu cearceafuri albe, de credeai că eşti în Camera Fantomelor. „Oare cine stă aici?”, se întreba Prinţul.
Dintr-o dată, afară începe ploaia cu tunete şi fulgere, de tremurai tot de frică. Dar Prinţului nu îi era frică. Doar că auzi ceva zgomote înfricoşătoare venind dinspre camera de oaspeţi. „Oooo....Uuuuuu.....”. „Cine-i acolo?”, întreba cu glas răguşit Prinţul. Dar zgomotul continua. „Imaginaţia asta! Tot îmi vine să cred că vine o voce dinspre camera cealaltă. Lasă, că dorm eu aici, pe patul ăsta”, zise el mare şi tare.
Şi când să dea jos cearceaful de pe pat, atunci fulgera tare şi se auzi un zgomot tare, tare din cer, spunând: „Nu face asta, Prinţule! De vei descoperi acel sicriu, viaţa ta se va schimba pentru totdeauna”. El ezită la început, dar apoi se gândi:„Dar ce pot păţi? Am văzut destule la viaţa mea. Nimic nu mă va opri să ridic această carpetă!”
„NU! Îţi ordon să nu faci asta!”, zise din nou acea voce înspăimântătoare venind tocmai din cer, împreună cu fulgerul luminător.
„De ce? Ce o să păţesc? Am să mor? Am să trăiesc? Am să fiu om rău? Ce? Zi-mi!” (parcă e discursul lui Hamlet, dar Dumnezeu, plictisit deja îi răspunde: boy, you really need an ass whooping), zise el mirat şi nervos. Dar vocea dispăru. Nu se mai auzi niciun zgomot. Ploaia încetă, fulgerul nu mai lumina, soarele a înviat dintre nori, iar natura este uscată. Dar a zis că se grăbeşte să meargă la castel; aşa că nu a mai luat cearceaful de pe pat. Ce bine a făcut! Noroc cu vocea aia! Da, dar ştiţi cine era? (one million dollar question) Era Dumnezeu. El îl apăra pe Prinţ, pentru că era un om bun. Dacă ar fi ridicat cearceaful, ar fi văzut un cadavru fără cap, care s-ar lupta cu Prinţul acela chipeş, doar ca să-i taie capul Prinţului şi să şi-l pună lui (oh, that sick mind of mine is rising. it lives!!). Noroc!
În drum spre castel, îşi construise un arc pentru vânătoare, pentru că i se făcu foame de la atâtea năzbâtii (?). Sta după un copac, atât de gros, încât nici 3 oameni de se ţineau de mână, nu-l cuprindeau. În tufişul acela stufos, se auzea ceva, se mişca ceva. Prinţul îşi pipăi vârful săgeţii şi-l puse în arc. Din tufiş ieşi o căprioară. Întoarse arcul cu vârful săgeţii spre ea şi... Pac! O doborî la pământ.
După ce mâncă din vânat, se hotărî să doarmă. A doua zi avea să meargă la castel.
Când ajunse la el, acesta era tot de argint pe turnuri, iar în rest cu aur. A intrat. Înăuntru, toţi servitorii plângeau împreună cu Lordul şi Margye. Toţi plângeau pentru Lady Carmen. Ea dormea pe o canapea frumoasă, cu părul ei bălai pus pe-o pernă de mătase albă, cu gura roşie (de la rubine) şi ochii închişi. Faţa ei era acoperită cu un voal transparent.
Prinţul rămase încremenit la frumuseţea ei. Ridică încet voalul de pe Lady Carmen şi se aplecă s-o sărute. Închise ochii şi-şi lipi buzele lui de-ale ei (modul de slow motion în care credeam eu că are să fie primul sărut al fiecărei fete... who am i kidding? AL MEU sărut). Ochii ei se deschiseră şi zâmbi. Era un semn bun.
Prinţul îşi deschise şi el ochii. Lady se ridică de pe canapea. Margye, Lordul şi servitorii se bucurau de această minune: ea zâmbea (and all that trouble for a smile?).
Răpit de frumuseţea ei, Prinţul o ceru în căsătorie. Iar răspunsul ei fu scurt: „Nu!”. Toţi se speriară, când au auzit asta. „Crezi că pentru că m-ai sărutat o dată o să te iau de soţ? Glumesc, m-ai salvat ; normal că te iau de soţ (again: WHAT??almost independent woman). Toţi începură a râde şi face planuri pentru nuntă.
La nuntă au inventat pe toţi regii şi împărătesele, toate rangurile mari. A fost o nuntă de nedescris  (probabil chiar de aia nici nu am descris-o).
Aşa s-a întâmplat, dragii mei nepoţi şi strănepoţi, fii şi fiice ale lui Carmen şi ai Prinţului!
Acum sufletele lor sunt în alţi doi tineri (de pe atunci eram nesigură cu privire la credinţa mea: creştină cu gând de reîncarnare? ciudat), care cine ştie, când vor muri, poate şi sufletele lor vor merge în alţi tineri (hm.. now that’s a thought).
Şi încălecai pe-o şa, şi vă spusăi povstea-şa/ Şi-ncălecai pe căpşună şi vă spusăi o mare minciună! (who’s having the final laugh now? haha!)”.

Rescriind tot basmul, m-a dus cu gândul la fiecare scenă, când am scris-o şi de unde „m-am inspirat” – de fapt, ştiu că sunt scene pur şi simplu asimilate de mine din alte poveşti şi îmbârligate aici, dar a fost amuzant să mă confrunt eu cu mine: cea de acum cu cea de atunci.
În plus, povestea asta mi-a rămas dragă, datorită unei persoane. Ştiu că după ce am scris-o, taică-meu m-a întrebat cu ce tot îmi ocupasem zilele, ce tot scriam? I-am dat caietul fără să mă gândesc că de fapt e primul meu critic şi că părerea lui va conta pentru mine. După ce s-a aşezat la masa şi a început să citească, eu am şi uitat că-i dădusem caietul. Dar când a venit în cameră şi s-a pus pe pat lângă mine, cu caietul în mână, mi-am adus aminte că trebuie să aştept un răspuns. S-a uitat la mine... mândru. Pentru un copil, să-i spună tatăl lui că are talent la ceva (şi nu mă refer la talent de mâncat prăjituri sau cel de a-şi murdărit cât mai repede haine), chiar asculţi şi chiar contează. Cuvinte ca „talent”, „viitor”, „interesant”, întrebări despre cum mi-am găsit povestea, m-au pus pe treabă şi pe visare. Gânduri măreţe mă invadau. Mai toate s-au spulberat între timp şi faptul că nu am încercat mai mult să-mi dezvolt ceea ce el numea „talent”, mă face să cred că oarecum, azi ar fi dezamăgit de mine. Da, ştiu că basmul meu e foarte aiurea şi puţin plagiat, dar ce ştiam eu de chestiile astea pe atunci? Faptul că taică-meu mă lăuda acum la mult prea preocupata maică-mea, mă făcea să zbor. Eram un nou Peter Pan, cu un nou secret ce mă făcea să plonjez. Des, stau şi mă gândesc dacă am ştiut vreodată ce vreau să fiu când voi fi mare. Şi nu prea credeam să fi avut aceleaşi gânduri spre viitor, ca prietenii mei: învăţătoare, astronaut sau dresor de animale. Doar că acum am avut un flashback : odată am ştiut că vreau să scriu. Oarecum, ceva din mintea mea mă împinge iar în direcţia bună.
Sunt conştientă că nici acum nu sunt un talent, dar după cum spune şi numele blogului, sunt aici să exersez. Pentru că un anume prieten, pe care îl voi numi „Optimus Prime” are încredere în mine şi pentru că Stephen King a zis-o: scrieţi mult, iar şi iar, o să încerc să nu mă mai abat de la drum şi să urmez multele sfaturi ale Regelui Horror.
 Închei tot printr-o vorbă a lui King: dacă dimineaţa te trezeşti cu gândul doar la scris, mintea îţi înfloreşte noi şi noi idei, noi subiecte, când te culci, te gândeşti cum vei scrie unele fraze, chiar dacă nu eşti perfect încă la scris, înseamnă că scrisul e totuşi pentru tine. Dacă nu, n-are rost să continui. --- E scrisă din amintiri asta, dar pot spune că are rost să continuu.