Bunică-mea. Sau bunică-ta. Bunica cuiva

"Aveţi milă".
De cum am ieşit afară, o pernă de ace parcă m-a împuns. Peste tot. Aşa că mă cotrobăi în geantă după manuşi şi îmi pun fularul peste gură şi nas. Mi-e groază de drumul până acasă, care de fapt nu e mai mult de 15-20 de minute. Mai toţi sunt înfofoliţi ca mine. Dar au unde să se încălzească; la o cafea, un sandvici cald sau pur şi simplu flendurându-se în mall.
Trec pe lângă ea şi nu aud decât "Aveţi milă", de sub gluga deja îngheţată. Mi-e aşa de frig, şi eu de-abia am ieşit de la căldură. Cât timp o fi stat ea aici, în ninsoare?
După voce mă gândesc că nu mai e demult în floarea vârstei. Mâinile ei fără mănuşi zic că am dreptate. În timp ce încetinesc pasul, să mă gândesc câţi bani am în portmoneu, ea îşi spune ceea ce pentru noi a devenit doar o poezie plictisitoare. "N-am ce mânca. Vă rog... Daţi-mi un leu. Mi-e frig". Şi atunci mă gândesc că ea într-adevăr ştie cum e fără un ceai cald, când afară vântul bate foarte înţepător. Ea nu e acasă, cât de cât în siguranţă, nu e cu mâncare caldă în stomac sau cu bocanci groşi în picioare. Ea e doar ... ea.
Mă gândesc să-i dau un leu, deşi ştiu că nu o să-i ajungă. Dar n-am nici măcar atât. E una din zilele... săptămânile alea. Pur şi simplu, nu am. Mă simt aşa vinovată...
"Aveţi milă". Ce ştim noi? Noi, care cu un gest din mână îndepărtăm faţa asta cerşetoare, care vorbim la telefon mai tare atunci când trecem pe lângă ei, ca să ne facem că nu îi auzim şi să ştergem orice urmă de vinovăţie. Noi, cei ce ne stabilim întâlniri în confortul casei noastre şi nu numai. Cât de repede uităm o voce sau o faţă tristă.
Nu pot spune că am devenit chiar cerşetoare, doar că sincer, în ultima perioadă nu am prea dus-o pe roze cu banii. Viaţa de student... Who's complaining? Am căştile în urechi, dar stomacul gol. Şi de fiecare dată când trec pe lângă cineva care mănâncă sau pe care îl văd plictisit într-un restaurant, cu o ciocolată caldă în faţă, îl invidiez atât de tare!... Şi mă gândesc "Dacă aş avea doar 5 lei acum... Mi-e aşa de foame...". De câte ori şi-o fi zis bătrâna aia acelaşi lucru? Cum ceva atât de banal pentru unii, e un lux pentru marea majoritate?
Sunt foarte clişeistică azi, dar nu ştiu cum altfel s-o spun.
Şi mă depărtez de bătrâna aceea, auzindu-i în continuare rugăciunile. Până să ajung la semafor, o şi uit. Cât de aiurea e viaţa...
Vorbeam acum câteva zile cu un amic, despre cerşetori. Concepţia sa - şi a mai multor oameni - este că dacă nu ai nicio problemă fizică care să-ţi afecteze abilitatea de a munci, să nu îndrăzneşti să cerşeşti. Doar dacă eşti bătrân. Şi am început să vorbim despre cazul Pisicii, cerşetorul milionar din Timişoara, ce-i oferă plasmă barmanului ce-i ascultă poveştile.
Nu are nicio problemă fizică. E capabil să lucreze. Deci, după prietenul meu, acesta ar trebui să lucreze. Mă gândeam doar dacă ceea ce face el, faptul că stă în frig şi inventează o poveste plauzibilă pentru ca noi să îl credem, nu e oare muncă? E poate un actor formidabil. Dacă într-o zi face aproximativ 50 de lei.
Cum se face că oamenii îi dau bani? De ce lui? Ce are el mai special? Şi fac comparaţie cu bătrânica din staţia de autobuz. Ea are o poveste plauzibilă sau doar cerşeşte mila? Poate că suntem incapabili de aşa ceva. Şi de aia nu funcţionează la noi faza.
De fiecare dată când văd o persoană în vârstă cu mâna întinsă, mă gândesc la bunica mea. Sau bunic, după caz. Şi vreau să mă aşez lângă ea şi să-i zic că o să fie bine. Vreau să-i dau mai mult decât un leu. Vreau să o ajut cu adevărat. Dar acolo rămâne totul.... La "Vreau".
Acum ceva timp, eram în tren. Compartimentat. Eram trei tineri - toţi cu căştile în urechi - şi o mamă alături de fiica ei. Cinci oameni. Cinci oameni ce-şi permiteau să călătorească cu trenul. La căldură.
Din uşă în uşă, pe culoarul rece, o bătrână gârbovă, trece cu o pancardă pe care scrie boala de care suferă şi că nu are bani să îşi cumpere medicamente. Nu spune nimic. Cine ar asculta-o? Suntem deja trei oameni cu căştile în urechi; suntem deja trei indiferenţi.Asta e scuza noastră - "Doamnă, îmi pare rău, nu v-am auzit. Aveam căştile în urechi". Măcar este mama aceea.
Până să citim noi ce scrie pe placuţa femeii, frigul oarecum începea să intre în compartiment. Chiar mă uitam la reacţia colegilor mei de drum; tinerii se uitau la telefon, exact momentul potrivit pentru a schimba piesa. Iar mama se uita la fiica ei, ce începea să tremure de frig. Atunci, brusc, în tăcerea aia oribilă, mama i-a trântit uşa în faţă: "Măcar nu ne ţine în frig!".
Măcar?! De ce măcar? Măcar tu ce i-ai făcut? Măcar ea cu ce a greşit? Uneori, îmi vine să îi ucid pe idioţii ăştia! Da, mama era o idioată!
Dacă nu ai să-i dai nimic, MĂCAR taci dracului din gură!
Iar o vedeam pe bunică-mea cerşind. Mi se umplea inima de milă şi de ură în acelaşi timp.
Mă gândeam şi la ideea de a asculta muzică, în timp ce o bătrână vine să îţi ceară ajutor. Asculţi "Dirty money" sau Beyonce, rock'n'roll sau rap. Mai are vreo importanţă ceea ce spune femeia aia?
Probabil a mai mers în alte compartimente călduroase, de unde o fi primit aceeaşi reacţie. Iar noi ne-am continuat drumul, fără să ne mai gândim deloc la bunică-mea. Sau bunică-ta.

Aveţi milă?

Phill Collins - Another day in Paradise