Fă-mă să mă simt bine...

Un bar întunecat şi împuţit, din centrul oraşului. Nu pe pietonală, ci undeva ascuns printre blocuri. Ieftin şi plin de beţivi de miezul-nopţii. 
Destul de gol pentru vineri seara. Dar avea să se umple într-un final. Ca de fiecare dată. 
La bar servea o fată de vreo 20 de ani, vopsită în toate culorile curcubeului. Cu jeanşi şterşi şi rupţi spre călcâie. Fără să zâmbească clienţilor, care şi aşa veneau aici nu pentru servire, aşeza băuturile în faţa fiecăruia.
Singurul ce stătea la bar era un bărbat de vreo 30 de ani, destul de bine îmbrăcat pentru localul ăsta. În ceva ce seamănă cu un sacou ticsit de fum de ţigară şi mirosind a băutură de la o poştă. Dacă ceilalţi tipi de la mese nu ar fi fost şi ei destul de "afumaţi", ar fi dibuit un plan să îl lase fără banii din portmoneu. Dar era vineri. Nimeni n-avea chef de planuri dubioase. 
Ţinea în mână paharul mic, cu rom, care era repede înlocuit cu un altul. Nu-l pierdea din ochi o clipă. Înainte să îl dea pe găt, respira adânc. Ca şi cum ar bea ultima otravă de pe pământ.
Ţigara din cealaltă mână ardea aiurea, lăsând la capătul mucului un scrum lung nefumat. Nu-l prea interesa altceva decât paharul dinainte lui. 
Îl ridică la lumina slabă de la bec şi spera ca ăsta, pahaharul ăsta să fie cel care are să-l ajute. Să îl facă să meargă mai departe. 
- Ce faci cu paharul ăla, omule? Întrebă fata de la bar, dându-şi ochii peste cap, deja exasperată de comportamentul "cretin" al tuturor celor care îi treceau pragul barului.
Dar nu-i răspunse. Bărbatul murmura doar ceva încet: "fă-mă să mă simt bine...". După care îşi limpezi gâtul cu licoarea din mână.
- Încă unul!

- Vreau să mă simt iar femeie.
- Înţeleg asta.
- Nu ştiu dacă într-adevăr înţelege cineva asta. Vreau să mă uit în oglindă şi să nu arăt ca după un atac, să nu văd urme pe corpul meu, să nu fie ceva în neregulă cu mine. 
Ştiu că soţul meu mă iubeşte în continuare, şi nu o fac pentru el. Dar mi-ar plăcea să ştiu că nu mă iubeşte în continuare doar din milă. Vreau să îl atrag iar, aşa cum am făcut-o timp de zece ani. 
Vreau să mă simt întreagă. Completă.
- Ar trebui să vă simţiţi şi foarte norocoasă că, deşi a fost depistată destul de târziu, aţi reuşit să înfrângeţi boala. Am avut multe paciente, în stadiul dumneavoastră, şi tratamentul nu a făcut minuni atât de repede. Faptul că sunteţi în viaţă, e un miracol. Să nu uitaţi asta. 
- Apreciez optimismul dumneavoastră şi credeţi-mă, înţeleg ce spuneţi. Dar pur şi simplu vreau să nu mă fiu cicatrizată. Să trec peste ultimele luni, ca şi cum nu ar fi existat. Vreau să mă ajutaţi să mă simt mai bine în pielea mea. 
- Bine. Vă trimit la un plastician foarte bun. Sper ca după operaţie, să vă găsiţi liniştea. 
- Nu pot să cer mai mult. Atunci o să simt că mi-am recuperat pe deplin viaţa ce o aveam. Mulţumesc, doctore. 
- Păstrăm legătura, atunci. Veniţi la control, cum am stabilit, pe 22.
Mai încrezătoare în corpul ei, ieşi din cabinetul alb al doctorului, cu zâmbetul pe buze. 
- O să fie bine...

Asta a fost prima dată când au ieşit împreună... De fapt, au ieşit cu toţii în oraş, dar e prima dată când au ajuns doar ei doi înapoi, acasă. 
Relaţia dintre ei nu a întrecut vreodată măsura. Ea era muza lui, la care se gândea câteodată. El era fotograful care a ajutat-o să ajungă pe coperta mai multor revistelor. Ea nu se gândea la el, decât când era tristă. Aparatul lui de fotografiat o făcea să strălucească, deci să se simtă importantă. 
În seara asta, ea purta o rochie cu decolteu la spate, lăsându-i şira spinării goală. Deşi era vară, pielea ei se făcu de găină, de îndată ce intrară în taxi. 
Nu au fost momente în care să se privească adânc în ochi sau ea să îl mângâie cu piciorul pe sub masă. Nu au fost clipe stânjenitoare în local, în care să fie linişte. Nimeni nu bătuse apropouri legate de ei. Fusese o seară între prieteni, lejeră. Ceea ce făcea ca următoarea lor reacţie să fie atât de ciudată.
Timp de câteva străzi, niciunul nu scosese vreun cuvânt. El o privea câteva clipe, dar ea se uita mereu în faţă. Încă o stradă. Niciun cuvânt. 
Apoi, ca şi cum ar fi stabilit dinainte, se aruncă unul spre buzele celuilalt. Tăcerea era înlocuită cu respiraţia tot mai puternică şi cu sunetul mâinilor pe materialele hainelor. 
- Am ajuns, îi întrerupse şoferul. 
Două minute mai târziu, erau sus, la ea în sufragerie. El cu mâinile sub rochia ei, ea cu buzele pe lobul urechii lui stângi.
- Azi, fă-mă tu să mă simt bine, îi spuse el, în timp ce-i rupea ciorapii.

Flo Rida - Good feeling