Asocieri

E ciudat cum poţi empatiza cu străini. 
De fapt, cred că nu facem decât să ne gândim la noi înşine, atunci când un necunoscut, atârnat de picioarele noastre, suferă. Şi ne punem pe noi în situaţiile respectivei persoane. Ceea ce spune despre noi că suntem nişte narcisişti incurabili, care îşi plâng de milă; nişte ipocriţi.

Mă uitam la ştiri. Şi mâncam un bol de supă de salaltă, cu ouă. E una din preferatele mele, dacă o face maică-mea. Eram mai mult sau mai puţin atentă la ce se mai întâmplă prin lume. Atenţia mi-era distributivă; un avans considerabil îl avea felia mea de pâine cu smântână. Nu ştiu exact în ce moment, mi-am ridicat însă capul, să văd ecranul televizorului. Esca vorbea ceva, dar peste vocea ei, curgeau nişte imagini. În ele, apăreau doi bărbaţi: unul tânăr şi mai bine îmbrăcat şi celălalt, un bărbat la vreo 50 de ani, ce părea fără adăpost. Se observa că filmarea era făcută de un amator. 
Bărbatul stătea în picioare, dar se ferea de palmele şi picioarele (la propriu) ale tânărului. Norocul acestuia era că tânărul - care probabil îşi puse vreun prieten să îl filmeze în acţiune - deşi vroia să îl imite pe Jet Li, habar n-avea să ţintească. 
Problema lui erau încălţămintele bătrânului, care, spunea bătăuşul, le-ar fi furat. Cu toate că se apăra, şi nu riposta, bătrânul îl aproape implora să meargă cu el să îi arate persoana de la care le-a primit ca pomană. 
Degeaba. Braţul "dreptăţii" nu avea să înceteze, cu atât mai puţin să îl urmeze undeva. Mintea lui era la numărul "like-urilor" de pe Facebook, care vor curge de îndată ce va posta lupta asta "corectă" dintre bine şi rău, pe internet.     
Atât de tare m-a marcat filmuleţul ăsta, că am început să plâng. Nu am plâns niciodată la ştiri. Ar fi culmea. Dar imaginea bărbatului umilit, dându-şi sufletul să îşi arate nevinovăţia faţă de un puţoi de băiat, proaspăt ieşit din faza de post-adolescenţă, m-a prins în flagrant.
Şi am început să plâng. Adică, pe bune să plâng. Cu sughiţuri şi tot. Cu respiraţia întretăiată şi suspine. Mi-am dat la o parte până şi mâncarea, pe care cu câteva secunde înainte, o sorbeam din ochi. 
După ce mi s-a terminat repriza de plâns, am stat să mă gândesc de ce exact plângeam aproape în hohote? Da, mă impresionase destul de mult povestea asta, parcă schiţată dintr-o carte de Dickens. Dar trebuia să fie ceva mai mult de atât. 
Apoi mi-am dat seama. Nu plângeam neapărat pentru bietul om, care mânca bătaie. În mintea mea, pe tot parcursul ştirei respective, îl vedeam pe taică-meu.
Pe taică-meu. Adică... de ce? 
Nu a primit niciodată bătaie de la nimeni, nu a furat de la nimeni, nu a fost nevoit vreodată să dea explicaţii cuiva în legătură cu vreo pereche de încălţăminte şi mai mult ca sigur nu apăruse la ştiri. 
Iar apoi mi-am dat seama. Era în privire. Totul era în privirea bărbatului. Vedeam aceiaşi ochi rugători, cu riduri, şi obosiţi, ca ai lui taică-meu. Pielea bătută de soare. Şi puteam jura că dacă aş putea să mă uit la palmele omului, erau pline de bătături, ca cele ale lui taică-meu.
Nu am plâns decât pentru tatăl meu. Ceea ce mă face egoistă, pentru că mă gândesc doar la ce-i al meu. Şi ipocrită. Pentru că mintea mea îl asociază cu atrocităţi şi suferinţă. Şi pentru că mintea mea nu se gândeşte la persoana în cauză, care, în cazul de faţă, ar fi fost bărbatul cu încălţăminte noi. 
Mi-am dat sema că aceeaşi reacţie am avut-o şi când am văzut prima dată spotul proiectului Roşia Montană, în care apărea un bărbat, tot de vârsta lui taică-meu. La fel, ochii au fost cei care au făcut asocierea în mintea mea. 


Cred că ceea ce vreau cu adevărat să spun este că oamenii, poate nu toţi, dar cred cu tărie că majoritatea, fac astfel de asocieri şi acte de bunătate mai mult pentru că se gândesc la ei. "Când o să îmi vină şi mie vremea, vreau să mă ajute cineva aşa cum fac eu acum cu tine". 

Suntem ipocriţi.

Sunt o ipocrită.