Sfârşit ciudat (*spoiler*)

Am citit recent, undeva ceva de genul: "la sfârşit, totul va fi bine; dacă nu e bine, înseamnă că nu e sfârşitul". Filmele americane, cel mai adesea, iau chestia asta foarte în serios.
Citesc acum un articol legat de finalul dat filmelor, care, fără să ia în considerare acţiunea logică sau destinul unor personaje, pun capăt filmului în momentul când personajele principale îşi îndeplinesc ţelul propus de producător(i). Sau după ce cuplează cu celălalt personaj principal şi sexy din film.
În fine, ne întoarcem la întrebările ce rămân fără răspuns după genericul de final. Faptul că articolul ăsta reia întrebările din capul meu, m-a făcut să mă gândesc iar la acele discrepanţe dintre realitate şi finalul oferit de scenarişti.

Spre exemplu, niciodată nu am înţeles cum, după o invazie extraterestră, lumea poate să o ia de la capăt. Pur şi simplu. Eu una nu aş putea trece just like that peste faptul că un lunguieţ cu capul mare (în urma afirmaţiei ăsteia, nu pot fi acuzată că sunt "judgemental"; pentru că... nu sunt) a apărut la mine în curte. 
Prima mea reacţie ar fi să... să.... Hm. Asta e dificilă  Nu ştiu exact. Cred că aş leşina. Presupunând că "zburătorii" vor vrea apoi să facă teste pe oameni, eu nu prea cred că m-aş mai trezi. Dar să zicem că nu o să îmi vărs maţele la imaginea unei creaturi diferite de mine (again, nu judec după aparenţe ci doar mă sperie puţin neaşteptatul), nu o să mă lovesc cu capul de vreo piatră din curte şi nu o să fac hemoragie craniană. Să zicem că o să fiu la fel de rapidă în gândire ca Joaquin Pheonix în filmul "Signs" şi o să îi sparg capul cu vreo bâtă de baseball. Să zicem. Cum aş reuşi apoi să nu mă tem, în adevăratul sens al cuvântului, că alte vietăţi asemeni lui, vor veni să se răzbune? Nu imediat. După ce îmi revin din şoc. 
Dar şi mai delicioasă ar fi imaginea după tot haosul. Cineva perspicace să-şi dea seama că extratereştrii sunt "alergici" la zgomote puternice ("Mars attacks!") sau apă ("Signs"). Sau să zicem că reuşim să îi ucidem ("Independence day"); ce urmează? 
Cum poţi trăi o viaţă cu gândul că într-adevăr există viaţă extraterestră şi ţinta eşti TU? Păi, în România ar fi un subiect neepuizat. Şi când zic asta, mă gândesc la ani întregi, de nopţi "oteviste" cu dovezi ciudate şi continue, cu răpiţi proaspăt ajunşi din excursia "Marte. Sau cel puţin prin preajmă", oferită cu complimente de cele mai mari capete din galaxie.
Nu poţi.
Nu pot fi personajul lui Mel Gibson, care se întoarce la viaţa de preoţie pe care o avea înainte să îi moară soţia. Nu pot să mă gândesc la ce cereale să aleg pentru ziua de după tranşarea verziulor. 
Cred că cea mai realistă abordare, în ceea ce priveşte vizite extraterestre, e conturată în filmul "Paul", unde fetiţa odată martoră a prăbuşirii unei nave lângă ferma ei, nu reuşeşte să depăşească momentul. Devenind adulta speriată şi confuză de propria-i minte.
În scenariul meu, aşa aş remodela lumea după o invazie. Ca scenarist realist ce sunt, mi-aş înnebuni toate personajele, lăsându-i doar pe cei care nu au avut niciun contact cu extratereştrii, să îi ţină sub observaţie pe "nebunii cu poveşti ridicole". 
Aşa i-aş numi; "nebuni cu poveşti ridicole".
În scenariu.
Meu. 

În fine.
Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în cazul filmelor cu zombie - dacă tot ne paşte o apocalipsă a morţilor vii, să vorbim despre, nu? Adevărul e că nu prea am văzut film cu zombie care să se termine cu adevărat. Ci mai degrabă e povestea unor oameni forţaţi să supravieţuiască lângă aceşti zombie, fără însă a găsi un leac. În afară poate de "I am legend".
Astfel, personajele principale reuşesc...
a) fie să se deghizeze în morţi, ca să nu rişte să fie mâncaţi (Bill Murray în "Zombieland"),
b) fie îşi suflecă mânecile şi pun în practică ceea ce au învăţat din jocurile video. Sau din "Don.t mess with the Zohan", depinde. Filme de genul "Resident Evil", "28 days later", "Zombieland" şi o grămadă de alte filme. Cred că în "Living dead" găsesc un leac. Cred.
Dar sunt sigură că în "Shaun of the dead" arată puţin din viaţa după infecţie. Întrebarea mea e cum reuşeşte Shaun să îl ţină pe Ed în preajma iubitei lui? Un Ed infectat. Shaun pare acomodat cu imaginea prietenului său infectat, trăind încă în preajma casei sale. Cum ar spune Funnybot: "awkward...".

Prea multe întrebări legate de filme puţin probabil să se întâmple în viaţa reală. Adevărat. 
Şi atunci mă întorc spre ... pam-pa-ram-pam! "Titanic". În articolul ăsta, ce-l citesc, e vorba şi despre filmul ăsta. Pe tot parcursul lecturii mele eram ceva de genul: "da, ştiu! ştiu! exact!! asta zic şi eu! nu? zi că nu-i aşa! aşa-i!". 
"Titanic", la fel ca multe alte filme de dragoste, consider ca se axează pe ideea de dragoste la prima vedere sau la primul sărut... În fine, dragoste trăită în timp scurt, care se dovedeşte a fi iubirea vieţii personajului principal. That.s --- in a lack of a better word, CRAP! 
Trecând peste faptul că, personal, nu cred în astfel de iubiri, povestea din jurul personajului Rose, din "Titanic" mă face să mă gândesc la ce înseamnă dragostea de durată. Exemplu: alături de Jack, Rose simte că nu e nevoită să se constrângă la ideile societăţii, în legătură cu ce ar trebui să facă o domnişoară de vârsta ei şi din clasa ei socială, reuşind să fie ea însăşi. E de apreciat că a existat o astfel de persoană pentru a o determina să îşi deschidă aripile sau ce o mai fi vrând o domniţă de statutul ei să facă. Dar zilele au fost scurte, tragedia s-a petrecut. Din păcate, Jack a murit. Rose? Rose, unde eşti, dragă? Eşti în sală? A, acolo? Rose, dragă, îmi pare rău să îţi spun, dar Jack a murit. Într-un final trebuie să mergi mai departe. 
Ştim că se căsătoreşte, are copii şi toate cele, după ce e salvată din apele îngheţate ale Atlanticului. Adică îşi continuă viaţa. Am crede asta, dacă n-am avea filmul care să ne arate o altfel de Rose. După ce şi ea, la rândul ei moare, o vedem alături de Jack, într-un Titanic paradisiac, reîntregit. De ce o aşteaptă el şi nu soţul ei, cu care - helloooo! - a petrecut mai mult timp?
În rai: "Trebuie să vină soţia mea. Sunt atât de emoţionat! Nu am vâzut-o de când am bântuit casa acum jumătate de an. Abia aştept să o văd!"
"Cum o cheamă?"
"Rose".
"Fosta Dawson?"
"Da. De unde ştii?"
"Scuză-mă, eu ar trebui să o aştept".
"Dar...".
"Crede-mă, tataie. Pe mine mă vrea. Tânar şi neliniştit".
(Replicile sunt mai mult sau mai puţin ajustate. Dar dintr-o poveste reală.)
Aşa că, deşi am putea crede că e un happy end, e vorba de perspectivă. Din punctul soţului ei de vedere, nu prea e ceva happy în toată epava asta! Bietul om, nu doar că şi-a petrecut toată viaţa alături de o Rose cu inima mai mult la un Jack îngheţat, decât la el, nu doar că i-a făcut copii gândindu-se la tot acel Jack-Frost, dar şi după moarte, îl preferă tot pe tinerel. Bollocks!

Să nu încep cu filmele de acţiune! Orice film de acţiune. 
Pentru că, deşi nu toate îl includ pe Norris (doar 90%), toate sunt predispuse dezastrului. Binele şi răul, mereu una la gâtul celeilalte. Tabere, fiecare cu reprezentanţi demni să arate că doar una din ele e superioară. So they have a fight. They gotta have a goddam fight!
Adevărul e că asta nu mă deranjează. Dacă nu ar fi confruntările, am avea tot filme gen "The good shepherd" . O încăierare gen Guy Ritchy - da, un clişeu; şi ce? - e perfectă.
Doar că eu nu pot trece peste faptul că aceste confruntări ar trebui (după mine) ţinute mereu într-un hambar izolat, undeva. La fiecare luptă, număr scaunele rupte, mesele sau vazele cu flori sparte, draperiile rupte şi vase sparte. Asta e ceva peste care ... cu greu, dar pot trece. Dar clădirile? Mereu m-am întrebat, după ce binele învinge, cine naiba plăteşte toate pagubele? Şi sub ce pretext?
În desene animate, în special în PowerPuff Girls, mă rugam de televizor să se stingă de fiecare dată când aveau să mai spargă tavanul sau vreun perete ca să iasă din casă. Dar Orionul meu nu mă asculta. Dumb ass TV! Aşa că mă îmbufnam şi ieşeam din cameră. După care reveneam, pentru că vroiam să văd cum îl vor prinde pe Mojo Jojo sau pe HIM.

În timp ce scriu toate astea, îmi dau seama că la absolut toate filmele poţi avea nelămuriri legate de sfârşit (şi nu, aici nu am făcut vreo metaforă existenţială). Şi mai mult decât atât, să fii veşnicul "Dar-nu-e-mai-logic-să-se-fi-întâmplat-asta-asta-şi-asta-?", care are ceva de completat. 
Poate că adevăratul sfârşit nu e mereu idealistic, ca în filme. De aia cred că se zice şi "viaţa ca în filme". Dhaa!
Dar tot nu o să pun punct acestui post, pentru că sigur cârcotaşa şi domnişoara "Despică-firu-n-patru"  din mine, o să mai iasă la iveală every now and then. Şi o să mai întregească articolul ăsta. 

Alien Ant Farm - "Movies"