Poate.

Cum mă învăţase un amic să conduc, în urmă cu ceva timp, m-am pus în prima maşină cu chei în contact, ce am găsit-o pe stradă. Mi-am adus aminte de ambreiaj, viteze şi oglinzi, mai mult din instinct. 
Am alimentat cu cât mai multă motorină şi am plecat prin oraş. Niciodată nu am văzut Oradea cu ochii ăştia. Niciun sunet, în afară de cel făcut de mine. Niciun sunet uman. Ultimii câini ce mai erau ţinuţi prin apartamente şi mâţe flămânde mai faceau gălăgie. Dar niciun om. 
Nimic nu e mai înfricoşător decât singurătatea. Maşinile au rămas exact cum le conduseră proprietarii. Hainele întinse pe balcon. Uşi şi geamuri deschise. 

M-am dus înspre blocul soră-mii, lângă care stau mai aproape. Nu puteam intra din cauza interfonului, aşa că am spart, cu greu, geamul uşii cu o cărămidă. Am alergat până la etajul doi, după care am încetinit. Ştiam că nu o să îi găsesc acasă şi sincer, mi-era frică să văd ceea ce nu vroiam: un apartament gol. 
Am deschis uşa pe care încă mai era coroana de brad, pentru Crăciun. Dinăuntru se auzea televizorul şi apa din baie curgând. Am intrat prin toate uşile, dar nu era nimeni acasă. Şi deşi mă aşteptam la asta, mi-a lăsat un gust amar, pentru că îmi venea să ţip la Cristina, la cât de iresponsabilă e că şi-a lăsat toată casa deschisă şi apa din baie curgând! 
Am trântit uşa şi am ieşit afară.

Când am ajuns la scările din faţa blocului, mi-a venit să vomit. Tot pieptul mă durea, pentru că nu mâncasem nimic. Nu vomitam nimic decât apă. Şi era dureros ca dracu'. Acolo, cu capul rezemat de balustradă, mă gândeam la ce o să fac noaptea ce urmează. 
Maică-mea nu mai era, Cristina nu mai era şi puteam jura că şi Dana dispăruse. Cu toatea astea, mi-am făcut curaj, m-am dus spre maşină şi am pornit spre Rogerius. Dar pe drum mi-am dat seama că nu putea fi acasă încă. Aşa că am virat spre Aluminei, am luat-o pe pod spre Decebal şi m-am grăbit să ajung la ea la lucru. 
Tot drumul nu am văzut vreun om. Parcă nici nu au existat vreodată. Ca o civilizaţie care a hotărât brusc să plece undeva, departe. Iar eu vedeam doar ce au lăsat în urmă. Doar că au uitat să mă anunţe şi pe mine. 
Când am ajuns în faţa biroului ei, nici nu am ieşit din maşină. Se vedea prin geam că nu era nimeni înăuntru. Doar hârtii şi dosare pe fiecare birou. Şi paltonul ei roşu pe spătarul scaunului.
Am plecat cât mai repede de acolo.

Când m-am oprit, nici nu ştiu cât trecuse, eram pe deal. Nu mai fusesem acolo singură. Ar fi fost absurd să merg singură, dacă stau să mă gândesc. Doar cuplurile şi joggerii îl preferau. Priveam oraşul de sus şi aveam în minte un mare blank. 
Am început să mă gândesc la Ursu. "Am uitat să îl dezleg. Când mă mai întorc acasă, ar trebui să îi dau drumul. Sau să îl iau cu mine. Nu; îl dezleg şi-l las să facă ce vrea".
Nu m-am mai întors niciodată acasă. De cum m-am urcat în maşină, am şi uitat de toate. Sper doar că a reuşit să fugă. Sper. 


După ani, decenii, milenii de atunci, am învăţat să nu mai îmi fie frică de întuneric. Nu am găsit răspunsuri la toate întrebările mele. Dar nu aşa a fost mereu?

Cred că de fapt, eu am fost cea care a dispărut.  

Cred că am murit şi nu îi mai văd pe ceilalţi. Probabil că ei încă mă caută, undeva acolo, în realitatea lor şi trec pe lângă mine zilnic. Doar că nu ne vedem niciodată. Am senzaţia că trec pe lângă maică-mea, la piaţă. Stau la masa cu fructe şi îi simt mirosul. Nu des. Dar când se întâmplă, am iar 19 ani şi fac piaţa cu maică-mea. Enervanta, plângăcioasa şi iubitoarea maică-mea.

Poate ăsta e iadul meu personal, la care m-am ajustat. Te poţi obişnui cu orice. Chiar şi cu lipsa cuiva. Sau în cazul de faţă, a tuturor.

Poate toţi am greşit când am interpretat sfârşitul. Nu ne întâlnim cu cei dragi şi nici nu ne ducem în cel mai rău loc posibil, pentru a fi biciuiţi o mie de ani, de o mie de curve cu coarne şi cozi. Poate rămânem exact unde suntem. Doar noi cu păcatele şi amintirile noastre. 
Poate părea un iad şi un rai, deopotrivă. Cine mă mai poate judeca acum, mai mult decât o fac eu?

(The Heavy)