Carnea de pui e bună. Carnea de porc e formidabilă. Carnea de miel e... nu, aia nu prea îmi place. În afară de peşte, nu prea am mai mâncat nu ştiu ce carne la viaţa mea. Poate vită. Nu mai ştiu.
Recunosc că fiecare din aceste animale îşi poartă carnea bine şi bună, pe oase. Şi e şi mai bună după ce o găteşte o femeie instruită într-ale bucătăriei.
Dar în urma unei, ceea ce eu numesc revelaţie onirică, în care şi-a făcut apariţia o găină fără pene, ce cotcodăcea, un ou şi o lumină puternică, am înţeles un mesajul profund. Don't you fucking eat us!
Atunci am hotărât să devin veggie freak. Şi când spun aceste cuvinte, le spun cu vocea personajului din Tangled, care spune "I had a dream once too". Indeed.
Aşa că de vreo trei ani încoace, am trecut pe ierburi. Ăsta nu e un mesaj "pro-iarbă" pentru cei care se tăvălesc în untură de porc şi tânjesc zilnic la KFC. Nu vreau să arunc cu Biblia vegetarienilor în capul nimănui, pentru că nu sunt o bigotă în vreun fel.Nu convertesc prin puterea mâinii.
Dar trebuie să spun că ce am văzut azi, mi-a ridicat atât buza de sus, în semn de dezgust, cât şi sprâncenele în acelaşi timp. Arătam ca un meme de pe 9gag.
Cum tradiţia cere ca pe masa de anul nou să fie neapărat peşte, şi ai mei au pus vreo 3-4. Faza aiurea e că au fost băgaţi în cuptor cu cap şi aripioare şi lămâi cu tot. Da, aveau şi dinţii intacţi. Nu am mai avut până acum un cadavru - în realul sens al cuvântului - la masă. De anul nou, am avut vreo 3. Am văzut-o pe maică-mea azi mâncând dintr-unul ce a rămas intact. Cu dinţi cu tot.
A fost cea mai realistă, vizuală şi detaliată masă la care am luat parte. E ca şi cum aş fi lângă Hannibal. Maică-mea era un Bear Grylls, doar că peştele prins, era şi gătit. Ceea ce m-a şocat mai mult a fost faptul că nu i-a dat jos capul. It was freaking THERE, on the freaking table! Parcă mâncarea nu trebuia să aibă faţă.
Ăsta a fost un motiv întemeiat pentru care am renunţat la carne, sinceră să fiu. Aveam impresia că avea să îmi vorbească vreunul. "Chiar ai de gând să te arunci asupra pulpei mele?" sau "A, vrei să mă dezosezi? Serios? Ai de gând să îmi scoţi toate oasele din corp ca apoi să mă umpli cu naiba ştie ce amestec? Serios?".
Şi cum mă uitam eu la peştele ăla fără ochi, dar da, cu dinţi, mă gândeam cum în mod sigur avea să se zbată pe farfurie din clipă într-alta. Iar pe maică-mea o vedeam aruncând cu furculiţe după el, să se potolească. Adevărata luptă pentru hrană.
Mi s-a întors stomacul pe dos şi m-am întors la soia mea din farfurie, care biata de ea, părea mai vie ca niciodată. Am părăsit masa şi mi-am zis că mănânc mai târziu.
Cea mai des pusă întrebare pe care o aud, de când am început dieta asta prelungită, fără carne este dacă nu mi-e milă de bietele plante ce le tai şi le fierb, le răpesc de lângă cei dragi, din pământul lor plin de apă şi nutrimente? E o întrebare logică (muuuult prea des pusă deja) şi interesantă, dacă stai să te gândeşti de ce am început cura asta fără carne.
Nu, nu mi-e milă.
Pentru că n-au, fir-ar să fie, o faţă cu dinţi ce se holbează la mine cu privirea aia gen: "Tăăă... nu aş fi crezut că şi tu o să faci asta".
Mâncarea mea nu ţipă când o tai. De aia o iubesc. Şi de aia stă în stomacul meu.
The Black Keys
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu