Două rândunele.

Stătea afară, pe terasa casei. Cufundat într-un fotoliu de nuiele, mare, ce la fiecare mişcare trosnea de parcă i se crăpau oasele. Niciodată nu i s-a părut a fi măcar puţin comod. Îl ştia pur şi simplu de când era mic. 

Mirosea a pere şi a roşii aproape coapte. 

Şi a câine. Mirosul ăla specific de blană. Nu murdară, pentru că ori de câte ori nu i se împotrivea, reuşea să îl spele chiar destul de bine. Cu şampon şi de toate. E lesne de înţeles că se uda şi el tot, dar câinele mirosea puţin mai bine. 

Acum şedea la picioarele lui, întins, legănându-şi încet coada stufoasă. Rar mai scotea un mârârit plictisit, după care expira puternic, alungând de sub nas orice frunză căzută. Era iar vară, anotimpul pe care îl ura cel mai mult. Cu toată blana neagră şi cu mult prea puţină umbră în curte, îşi muta locul de colo colo, tot mai des. Dar terasa rămânea locul său preferat. Nu doar pentru că era foarte interzisă intrarea vreunui câine în ea, dar şi pentru că era acoperită. Locul ideal pentru somnul de după-amiază. 

Pe care îl lua tot mai des. Nu mai alerga la poartă de fiecare dată când se oprea o maşină în faţa ei sau când venea vecinul cu o pungă cu oase şi carne de pui. Acum lătra doar când venea cineva cunoscut. De două ori. Atât. Iar când venea să citească curentul sau orice persoană nouă, mârâia destul de puternic încât să se facă cunoscut faptul că tot el mai are grijă de casă.

Se uita îndelung la blana lui neagră, care între timp s-a făcut mai mult maronie. Nu putea să nu zâmbească când îi vedea urechile ridicate, aţintite la fiecare sunet, dar corpul inert. Era amuzant să îi priveşti comportamentul. Îşi trecea degetele răsfirate plin blana curată, pe tot spatele. De la părul scurt de pe cap, spre gât, unde începea adevărata "pădure", şi spre laba din faţă. Complet maronie. N-avea nimic împotrivă; ba din contră, se întoarse fără chef, pe spate. "Bine, scarpină-mă atunci pe burticăăăăă... Da, acolo, acolo... Nu, mai la stângă... Phuaaaa... Aaaacolo!".

- Şmechere... Cine-i băiat cuminte? 

"Eu."

- Tu eşti băiat cuminte, se maimuţărea bărbatul în timp ce se apropia tot mai mult de el. Ştii că eşti un grăsun simpatic? 

"Durduliu. Miroase cumva a şuncă?".

- Pun pariu că vrei nişte mâncare.

"Nu, nu ar trebui. Am mâncat azi mult şi... Bine, dar numai dacă mi-o aduci aici. Şi dacă e şuncă".

- Pernuţe!

"Thhh... Iar? Bine, fie şi penuţe".

Înainte să se apropie de mâncare, adulmecă un miros în aer. Îşi ridica vârful cozii şi urechile, nasul şi lătră de două ori. 

Cineva suna la poartă.

- Bravo, băiete, îi spuse şi merse să deschidă uşa. Îl atinse cu fruntea peste cap şi cu mâna îl mângâie rapid pe spate. 

Era soţia lui.