Joi am încercat să mă sinucid. M-am dus în curte, cam pe la ora 8, când ştiu că vecina mea are telenovela ei şi nu o să încerce să mă întrerupă şi am legat o funie de copacul cel mai puternic şi înalt. Mi-am luat scaunul mic din camera mea, pe care îmi întind picioarele. L-am aşezat sub craca unde aveam să mă spânzur, ca să mă ajute să mă înalţ. După ce am înfăşurat destul de strâns frânghia în jurul crengii, mi-am dus celălat capăt în jurul gâtului. M-am suit pe scaun.
După care mi-am dat drumul. Senzaţia de sufocare e chiar îngrozitoare. Iar urechile ce îţi ţiuie... E oribil.
Probabil am dat cam tare din picioare şi m-am cam agitat. Bănuiesc asta, pentru că creanga s-a rupt. Când m-am trezit pe iarbă, primul meu instinct a fost să îmi scot laţul de la gât. Indeed, you can call me Muerte.
Cel puţin, aşa mi se părea că îmi spune mâţa vecinei, ce se tot freca de mine.
Mi-am amintit de o fază văzută într-un film, în care un tâmpiţel vrea să citească ziarul în cada cu apă, iar în acelaşi timp să şi asculte buletinul de ştiri de la radio. Bineînţeles, aparatul era foarte aproape pus de cadă (adică pe un raft improvizat, chiar deasupra capului său). Faza comică e că aude la radio o ştire ce îl şochează atât de tare, încât se loveşte cu capul de raft. Desigur, aparatul cade în apă şi se electrocutează. Nu suficient; nu moare, pentru că într-o comedie, personajul prostuţ nu poate muri atât de uşor. Iar eu vroiam să transform comedia asta într-una neagră.
Aşa că vineri, după-masă aveam radioul lângă cada cu apă. Eu, bine înmuiat, în apă, cu ceea ce credeam că avea să fie ultima mea ţigară, în gură, ascultam Red Hot Chili Peppers. Sweet death.
Las capul pe spate şi închid ochii. Iar după ce se termină piesa, trag aparatul în apă. Mă aştept la convulsii şi tot tacâmul, dar... Şoc! Trăiesc.
M-am trezit după vreo 10 minute, în cadă. Aparatul mă lovise peste picioare, ţigara plutea în apă, dar eu nu eram mort. Se luase curentul. Probabil că am fost puţin şocat, dar în mod sigur trăiam; pulsul accelerat mi-o arăta.
Toată casa era în întuneric, eu eram leoarcă. Aşa că mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat ziua de sâmbătă.
Deveneam tot mai nervos pe încercările mele eşuate. Începea să mă tenteze ideea de a-mi lua o lamă, chiar dacă simplul gând că mă voi vedea sângerând, mă dezgusta. "O moarte curată", asta îmi doream. Aşa că am ajuns să verific podul ce trece peste râu. "Mă arunc rapid, nu mă vede nimeni, nu mă caută nimeni, nu mă opreşte nimeni. Cât de greu poate fi?"
Sâmbătă seara, în timp ce mai tot oraşul vuia cu muzică şi tineri enervant de binedispuşi, eu m-am întors la podul meu. Era cam aglomerat. Sinuciderea mea nu avea nevoie de martori, aşa că am aşteptat. Ora potrivită. Dacă tot aveam timp, mi-am zis să îmi iau şi eu, ca tot omul, o ultimă masă. Mi-am băgat cheile în contact şi am trecut podul. Repede mi-am dat seama că o să înnebunesc încet. Maşinile nici măcar nu încercau să se grăbească, mai degrabă se târau pe şosele. După mii de claxoane şi înjurături, am ajuns în sfârşit la restaurantul meu preferat. Desigur, era plin. Fiind ultima mea masă, mi-am zis că merită s-aştept.
Nu. Nu merita. M-am mai perindat prin centru.
În final, am ajuns să mănânc un Big Mac, la McDonald's.
Au trecut deja două ore. M-am întors pe pod. Am parcat maşina la capătul lui şi am luat-o la pas. Eram singur. Perfect!
Mi-am găsit locul potrivit şi am urcat pe balustrada de fier. Apa părea chiar adâncă. Trebuia să fie, cel puţin. M-am aşezat pe balustradă şi am privit ultima oară cerul. Credeam că mă va face să dau înapoi. Didn't happen. Nicio amintire plăcută, niciun plan concretizat. Viaţa mea a fost un real eşec; de ce aş mai continua? Deci, clar! Mă arunc.
M-am aruncat.
Desigur, ceva neplănuit s-a întâmplat. Trebuie să recunosc, e cam penibilă situaţia, dar... Ei, na! Mi-am prins piciorul între barele de la balustradă şi m-am împotmolit acolo. Nu mă puteam ridica, nu puteam cădea. Atârnam ca un limbric zvărcolit. Mi-era penibil să strig după cineva să mă ajute să mă sinucid sau să mă ridice. Habar n-aveam ce să fac. Aşa că m-am zvârcolit în continuare, în speranţa că o să cad naibii! Simţeam că îmi crapă capul de durere, tot atârnând, obosisem şi tot Big Mac'ul ăla îmi venea să-l vărs. Ca totul să fie perfect, am început să aud voci şi paşi. Un grup de tineri venea înspre mine. Nu ştiam dacă vreau sau nu să mă observe. Dar au făcut-o. "Uite, bă frate! Cineva e spânzurat acolo...".
La care eu: "Sunt doar prins între bare...". După multe momente jenante, în care puştii încercau să mă salveze, apoi aşteptarea pompierilor, o grămadă de explicaţii (a se citi "minciuni") date, m-am cărat acasă, asigurându-i pe toţi că nu vreau la spital. "Mă simt perfect". Cât de ciudat ar fi fost: un sinucigaş la spital. E ceva de genul: "Hotărăşte-te în ce tabără vrei să fii!!". Da...
Duminică m-am odihnit. Meritam.
Ziua mea de odihnă m-a pus puţin pe gânduri. 3 zile consecutive de eşecuri. Poate că totuşi CINEVA credea că merit să trăiesc. Probabil destinul meu încă se scria undeva, iar eu trebuia doar să mai aştept.
Gânduri de genul ăsta m-au făcut mai optimist. Aşa că am renunţat pentru o zi să mai fac planuri malefice şi mi-am zis doar să mă bucur de luni. De ploaia de afară, de mâţa vecinei mele, ce mereu o alungam, de o masă gătită acasă. Chestiile mărunte.
După ce mi-am întors cu fundu-n sus toată bucătăria, am reuşit să-mi gătesc un prânz consistent.
M-am aşezat la masă, pregătit să mănânc şi am privit pe fereastră. Arăta aşa fain ploaia ce cădea pe geam! Serios, chichiţele astea te fac oarecum fericit. Aşa că am zâmbit. Poate am chiar chicotit, când am auzit piesa lui Michael Buble, "Feeling good". De fapt, ştiu sigur că am râs. Da, am râs aşa de tare, cum n-o făcusem de mult timp!
Dar se pare că o gură plină cu mâncare şi râsul nu fac casă bună împreună. Am început să mă izbesc de pereţi, să mă lovesc peste ceafă, dar nimic.
După care am murit.
"Give it away" - RHCP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu