Mi-am pus căştile în urechi şi am trecut nepăsătoare pe lângă o uşă ce tocmai se deschidea în dreapta mea. Pentru că încă nu începuse piesa de pe MP3, am auzit două voci de femei, vorbind cât de tare puteau. Probabil una era mai surdă ca cealaltă.
În orice caz, cred că erau prietene bune, pentru că nu foloseau un vocabular foarte corect, aşa cum eram obişnuită cu oamenii de aici. Într-un mod foarte ciudat, asta mă făcea să mă simt oarecum familiară cu ele. Ciudat mod de a spune că de fapt eşti tăntălău.
Mi-am întors privirea, doar pentru a spera că femeile din faţa mea sunt strânse de mijloc de nişte şorţuri colorate şi năframe negre, trase ciudat după urechi. Pentru a auzi mai bine, desigur. Bineînţeles, chiar arătau aşa cum eu vroiam. Aşa că mi-am întors capul într-o parte şi m-am uitat la ele de sub gene. Am apăsat play.
Era piesa lui Bitză, „Numele tău”. Ciudată primă piesă. Oricum, am mijit în continuare ochii şi am rămas atentă la babele astea. Orice alt zgomot din jurul meu, pierise; orice în afară de sunetele grave şi ritmice ale piesei. În faţa mea, babele dădeau din cap încet, gen hip-hop: sus-jos, sus-jos. Iar buzele atârnau gen „Duffy Duck”. Odată ce a intrat Bitman în urechile mele, toată strada se întunecă şi doar o lumină le încercuia. „Nu ştiu de ce/ Păsări albe se ivesc din nou pe cer/ Numele ţi-l scriu şi pier.” Începea să îmi placă ce văd, aşa că mi-am tras fundul pe iarba din faţa casei şi le priveam atentă.
Până la următoarea apariţia a lui Bitman, cuvintele lui Bitză le citesc de pe buzele bătrânelor. Şi ce e ciudat, e faptul că e un fel de „word combat” între ele, care deja încep să-şi ridice poalele la genunchi, si aşa, crăcănate ca puii la rotisor, se ambalează care e mai tare. În vorbe. Aproape că se ucid din priviri şi simt amândouă fiecare cuvânt rostit. „Te vedeam în fiecare zi, era la fel/Aceleaşi certuri fără scop şi ţel/ Rămâi aşa cum eşti acolo în lumea ta/ Nu vrei să schimbi nimic, dar atunci nu mă schimba”.
Din nou păsările lui Bitman apar, iar baba care stă la uşă, cu o mână pe cârpa din cap, iar cealaltă cu arătătorul spre cer, ţine ochii închişi şi savurează fiecare cuvânt. Prietena ei mimează zborul păsărilor; dar amândouă trăiesc intens piesa.
Clar.
Când „Baba 1” a ajuns la versul: „Poţi să aparţii oricui, nu e treaba mea”, deja aproape că îmi dădeau lacrimile. Iar de la faza cu: „Orice film, prietenă sau carte/ Să-ţi povestească despre mine înc-o parte”, deja impactul era prea mare pentru mine. Aşa că am sărit peste asta şi am dat fast forward. Ţin să precizez că mereu am trăit cu impresia că doar cei sub 30 de ani pot să dea din cap şi fund ca Shakira. Well, how wrong was I! Apăsând pe repede înainte, poţi da viaţă acolo unde credeai că nu mai există. Şi poţi face două babe să dea din cap, mai ceva ca jucăria cu arc, de pe bord.
După ce Bitman m-a liniştit pentru ultima oară, mi-am oprit şi eu MP3 –ul. Bătrânele erau doar nişte biete suflete amărâte cu gura mare, ce se ţin de şolduri de fiecare dată când îşi târăsc picioarele. Nici măcar reflectoarele nu mai luminau.
M-am ridicat dezamăgită şi mi-am pus gluga pe cap. Căştile urlau iar la mine în urechi, iar eu mi-am văzut de drum.
Undeva, pe o stradă îngustă, o fetiţă ce juca şotron, îngâna singură: „I’m not the one who is so far away/ When I feel the snake bite enter my veins”.
