Sunt fata....

Sunt fiica ce trebuie să-i reamintească propriei mame, cine este. Zilnic. Uneori uit şi eu a cui sunt. „O să ajung şi eu ca ea? O să fie nevoie ca ceilalţi să-mi povestească viaţa?”. Sunt o egoistă. Sunt fiica niciunei mame.

Am învăţat să folosesc camera de filmat. Apăs play de fiecare dată când ea are un moment de luciditate şi ştie cu cine vorbeşte: cu mine sau cu Miţi, pisica. Oricum, sincer nu mai ştiu nici dacă o fac pentru ea, ca să-i arăt că într-adevăr avem un trecut împreună sau o fac pentru mine; pentru când va muri şi eu nu voi avea decât înregistrările astea.

Mâinile ei uscate şi părul alb nu înseamnă acum nimic.

Sunt fetiţa din faţa blocului. Aia care stă aproape de uşa de la scară. Nu prea am voie să merg departe singură. Ştiu că mami se tot uită la mine de pe balcon şi mă verifică, aşa că trebuie s-o ascult.

Mereu o ascult. Sunt o fată cuminte. Merg la şcoală şi mănânc toată mâncarea din farfurie. E adevărat, când nu se uită mami, mai mă ajută şi Miţi cu legumele alea urâte. Bleah! Dar în rest fac tot ce îmi spune. Chiar dacă nu îmi place.

De exemplu, după şcoală, sunt zile când trebuie să merg acasă la vecina noastră, pentru că mami şi tati sunt la serviciu. Iar surorile mele nu ajung încă de la şcoală. Aşa că cineva trebuie să aibă grijă de mine. Şi vine tanti Florica să mă ia de la şcoală, să mă ducă la ea, până vine mami după mine. Chiar dacă nu îmi place.

 Nu mai vreau să ascult muzica aia de babe toată ziua! Mami zice că e de pe vremea când tanti era tânără, dar degeaba. Nu-mi place şi gata. Sau când se pune să-mi povestească despre fetele ei mai mari şi cât de rele sunt cu ea; e sigură că aşa o să ajung şi eu „să-mi iau lumea în cap”, cum zice ea. Dar cel mai mult urăsc când merge să doarmă şi mă lasă singură cu fiu-său. Nu-mi prea place de el. Adică, mă lasă să fac ce vreau şi să mă uit la desene animate, dar nu-mi place când mă pune să mă joc cu el. Sunt jocuri de copii mari şi eu nu le cunosc. Nici nu vreau!

Mi-a zis să nu spun la nimeni de jocul nostru sau altfel o să-i zică lui mami că am fost fată rea şi mami o să se enerveze şi o să se certe cu tanti şi eu nu o să mai am la cine sta şi mami o să fie tristă şi o să se tot îngrijoreze pentru mine, cât timp o să fie la serviciu. Aşa că tac.

Când tanti doarme, adică în fiecare zi, eu trebuie să stau o oră cu Sergiu. Aşa îl cheamă. Ne ducem în camera cu televizor şi închide uşa. Deschide televizorul şi-l pune pe Cartoon Network. Eu mă uit la desene şi mă pun pe canapea. Dar îl aud cum îşi desface fermoarul de la pantaloni. Nu mă mişc din faţa teveului şi chiar dacă am mai văzut acelaşi episod din „Transformers”, mă uit la el iar, doar să nu îmi întorc privirea spre Sergiu. Stau dreaptă ca un bibelou, şi simt că transpir. De fapt, mi-e ruşine şi îmi tot vuvuie capul. Simt că ceva nu e bine, de fiecare dată când mergem în camera cu televizor. Că nu ar trebui să pun mâna acolo unde el mi-o pune. Ştiu că nu e bine ce fac, pentru că nu am mai jucat jocul ăsta până acum cu prietenii mei. Şi ce vrea el să-mi facă, am văzut pe ascuns la teveul lui taică-meu, între adulţi. Nu mai vrea să-mi ridice fusta şi să îi mai aud vocea. Nu vreau să îi mai simt mâna pe a mea, pentru că ştiu mereu ce vrea să facă cu ea.

După ce ştiu că şi-a dat complet jos pantalonii, mereu închid ochii strâns. Nu vreau să văd. Niciodată nu am fost tentată să mă uit. Poate pentru că el îmi şopteşte mereu să-i deschid, să mă uit la el şi să nu mă sperii.

Oricât de mult m–ar plictisi poveştile ei cu fetele rele sau bârfe ce nu mă interesează, mereu mă bucur când aud uşa de la camera lui tanti că se deschide, pentru că înseamnă că Sergiu o să se îmbrace repede şi o să plece pe-afară. După ce tanti mă duce în bucătărie să mănânc, îl văd mereu pe Sergiu în pragul uşii, care îmi arată că trebuie să nu-i zic nimic lui maică-sa.

Pantofii de pe casa scării şi soneria cu păsări! Înseamnă că mami a venit după mine! Fug spre uşă şi o îmbrăţişez tare tare. Când îi simt parfumul de lăcrimioare, mă face să uit că şi mâine trebuie să vin aici. Ştiu doar că merg acasă!

Sunt fata cu vise. Maică-mea îmi repetă întruna că aşa nu se trăieşte, că dacă vreau un viitor ca lumea, trebuie să iau viaţa în piept şi să nu mai fiu o fricoasă. "Trăieşti în lumea ta pentru că n-ai curaj să faci ce fac ceilalţi tineri de vârsta ta". Ar trebui să mă gândesc la o carieră, la un job ca lumea, nu să pierd vremea cântând la chitară. 
Ar trebui să mă gândesc la o relaţie serioasă, ce implicit va duce la o căsnicie de durată, nu să fiu fiica ciudată, care fuge după alte fete. Astea sunt doar experimente ale tinereţii; o să îmi dau seama că de un bărbat am nevoie. 
Ar trebui să mă ocup serios de facultatea ce mi-o plătesc ai mei, deoarece nu m-au trimis aici ca să frec menta. Au ales-o pentru binele meu. Dacă părinţii mei nu au putut mai mult, vor ca eu să ajung mai departe. Medicina e sigur pentru mine. 
Ar trebui să nu mai călătoresc atât cu prietenii mei, care evident, mă trag în jos. Să mă stabilesc într-un oraş aproape de casă, unde îmi voi începe viitorul. 
Ar trebui să nu mai fiu visătoare. Să renunţ la prietenii mei, care şi fac parte din trupa mea. Ar trebui să renunţ la ideile că suntem o trupă ca lumea şi am putea concerta în faţa a mii de oameni; acum n-o facem decât la petreceri, dar cine ştie? Ar trebui să renunţ la iubita mea, care nu face decât să mă sprijine de fiecare dată când mă prăbuşesc. Să aleg Medicina şi să-mi ascult părinţii. 
Ar trebui să fiu cuminte.
Dar cel puţin eu ştiu, că asta nu se va întâmpla.