... a fost ceva neprevăzut. Pur şi simplu s-a întâmplat. Cred că o făcusem din plictiseală şi poate din încercarea de a face ceva nou. Ceea ce a ieşit, surprinzător, a fost bunicel. Pentru vârsta ce-o aveam.
Nu cred că eram mai mare de clasa a IV-a. Ştiu că găsisem în casă un caiet gol, în care m-am gândit eu, să scriu un basm, o poveste după bunul meu plac. Mă gândeam: „cum ar fi dacă personajele ar face ce zic eu? Ce vreau eu”. Desigur, eu mă gândeam la scene horror sau de dragoste copilărească.
Oricum, cam asta a ieşit.
(în afară de adăugirile mele de acum, scrise în paranteză, totul e scris cuvânt cu cuvânt din acelaşi caiet vechi. un caiet cu coperta de carton, cu o fetiţă care stă lângă un cal. jos, scrie titlul cărţii, cu numele meu după. sunt scrise doar paginile din partea dreaptă, pentru „a uşura cititul” – de fapt, îmi era mie mai uşor de scris.)
Lady Carmen
„Era odată ca niciodată o femeie care se numea Lady Lucinda. Ea era o femeie care dorea din tot adâncul inimii să aibă un copil. Soţul acesteia, Lordul Luchian, era un mare războinic şi n-avea timp de „făcut copii”.
Într-o zi, Lady Lucinda s-a dus la Vrăjitoarea Molhu (nu îmi înţeleg aici scrisul, dar presupun că e Molhu) care-ţi îndeplinea orice dorinţă în schimbul banilor. Această vrăjitoare i-a dat 4 boabe (se pare că nu ştiam nici măcar eu ce fel de boabe; era un mister chiar şi pentru mine, ca autor. îndrăznesc să presupun că erau boabe de fasole, idee inspirată din „Jack şi vrejul de fasole”), dar să le bage într-un pahar cu apă rece DOAR PE LUNĂ PLINĂ, zicând: „Sfântă Lună/ Adu-mi mie/ O copilă/ Mică, frumuşică/ Cu ochi de aur/ Cu nas de argint (OK, something’s wrong there...)/ Şi gura din rubine”. (Oh, dear God...)
A venit LUNA PLINĂ. Totul a decurs bine, până când, Lady Lucinda pierde un bob de mazăre dat de Vrăjitoare. Lady Lucinda a crezut că nu va dăuna ceva dacă pierzi un bob de mazăre (deci, da; până la urmă am scos iepurele din pălărie: sunt de fapt, boabe de mazăre). Dar s-a înşelat. Acest lucru poate face un mare necaz (?).
Veni Lordul Luchian de la congres (??). Lady s-a purtat normal, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic (evident, credeam că dacă scriu doar „lady”, nu are rost să îi scriu de fapt şi numele; „lady” is like a second first name, wright?). Au cinat, au dormit.
A doua zi Lady a simţit o mare durere în burtă, semn că va veni clipa cea mare (1. da, lucrurile se întâmplă repede în basm; 2. nu eram eu proasta satului! ce, să nu ştiu eu de unde vin copiii? please).
Zilele treceau ca secundele şi burta-i creştea din ce în ce mai mare. Lordul şi-a dat seama de ce se întâmplă. El a certat-o pe Lady pentru că nu i-a spus şi lui despre planurile ei şi pentru că ei sunt prea tineri pentru a avea un copil (parcă e o scuză a zilelor noastre).
Plângea Lady zi şi noapte din această pricină şi după două luni şi ceva („şi ceva”? really?), s-a dus la Vrăjitoare (mi se pare acum amuzant să scriu cu „V” mare; e ca şi cum aş auzi un râs malefic pe fundal de fiecare dată când scriu „Vrăjitoare”. la naiba! iar l-am auzit) şi i-a cerut să o refacă înapoi într-o fecioară (yeah... ok, something is wrong here), că soţul ei a prevenit-o în legătură cu sarcina (acum, că o recitesc, Lordul ăsta, care „n-are timp de copii”, pare un soţ violent; just saying).
Vrăjtoarea (mu-ha-hahaha-ha!) fu de acord, în schimbul unei mite (incredibil e că ştiam eu pe atunci ce e aia; cred că am avut o copilărie nefericită). Lady acceptă oferta. Au încercat ele zi şi noapte să renunţe la copil (WHAT????) prin vrăji (oh.) şi altele (WHAT?? ce „altele”??), dar n-au dat nici de dracu’ (oh, no! mamma’s gonna bitch slap you for that language!!).
Apoi Vrăjitoarea a întrebat-o dacă a făcut această vrajă pe LUNĂ PLINĂ. Ea a zis că da. A întrebat-o dacă a pus boabele în pahar cu apă rece. Ea a zis iar da. Iar la întrebarea „câte boabe ai pus?”, ea a zis: 3 (ŞOC!).
Vrăjitoarea s-a speriat şi i-a zis că nu o poate face înapoi ca fecioară pentru că a pus 4 boabe în loc de 3. Lady merse înapoi în castel nefericită şi-i spuse adevărul Lordului său (abuziv). Ea s-a închis în camera din pod timp de 3 zile fără să mănânce şi să doarmă („nu! refuz să fac orice! o să mă chinui, stând în pod cu şobolanii şi mâncând nimic pentru ... hm.. să zicem... 10 zile? nu, nu rezist atât fără porc la proţap; să zicem ... 3 zile!! am grăit”) şi plângea în continuu. Lordul şi servitorii şi-au făcut griji din cauza ei şi au intrat cu forţa (bănuim că doar după câteva ore) în pod. Acolo au privit-o pe Lady Lucinda leşinată („o ajutăm, mai aşteptăm un pic? hm...”).
Servitorii au încercat s-o ajute, s-au dus la o vrăjitoare, Mabibl (nu, nu pot să-l rostesc), care era prietenă bună cu mama Lady-ei (do not ask one goddam thing!) şi care ţinea şi la ea.
A venit în grabă la castel. A făcut magii asupra (încă) leşinatei, pentru a-şi reveni. Apoi a venit clipa în care Lady era pe punctul de a naşte. Moaşa sa n-a fost alta decât prietena sa : Mabibl (ta-nam!).
Lady a născut o frumoasă fetiţă care avea ochii de aur, nasul de argint, iar gura din rubine (must have been though growing up like that in the neighbourhood). Fata a crescut, iar părinţii se bucurau de ea (looks like everything turned out ok for lil missy; let’s party!!!!).
Pe zi ce trece, fata tot mai tristă era (ok, erase the last line i wrote. guys, sorry, no more party). Aceasta era din cauza celor 3 boabe în loc de 4 (acum, Vrăjitoarea dansează pe „i-told-you-so-dance”; google it – it is funny). Zilele treceau, iar Lady Lucinda şi Lordul Luchian îmbătrâneau din ce în ce mai mult (it’s called „ageing”). Ei făceau tot posibilul să o înveselească pe fată (să nu încep să scriu ce-mi trece prin minte când mă gândesc la doi bâtrânei, cu cârjele după ei, încercând să binedispună o piţipoancă mofturoasă...). Dar nu reuşeau. Absolut nimic n-o înveselea.
Când împlinise deja 18 ani, mama ei decedase (cred că te referi la cuvântul „a muri”, nu-i aşa?) aşa că Lady Carmen (în sfârşit, aflăm cum o cheamă!! deci de aia se numeşte aşa basmul, nu?) ajunsese Lady în locul mamei sale şi în acelaşi timp şi stăpâna castelului, împreună cu tatăl ei (again, do not ask).
Plictisit de singurătate (auzi tu la bătrânelul meu!), Lordul vroia companie de la o femeie (deja aud versurile lui Puya: „nu ştii? omul vroia relaxare!”) care să-l iubească. Auzind vestea, o vrăjitoare pusă pe fapte mari, s-a gândit să-i facă o mică vizită Lordului. Ea s-a prefăcut într-o prea frumoasă femeie şi a intrat în castel (evident, pe vremea aia nu erau bodyguarzi), făurind o mică prietenie între ea şi Lord (oh... my God).
S-au înţeles foarte bine, dar cu Lady Carmen se purta foarte rău. Cât timp Lordul nu era acasă, Margye (probabil nume inspirat din „The Simpsons”) – numele vrăjitoarei (witches after witches; next one must be looking for Dorothy) – o certa pe Lady pentru orice se întâmpla în castel. Câteodată, o-nchidea în pod. Când venea acasă Lordul, fiica lui îi povestea ce se întâmpla. Dar Margye se pricepea să se linguşească pe lângă Lord, care repede o ierta; chiar el uita de ce o iartă, de ce s-au certat (asta ştiu sigur ca a fost inspirată dint-un episod din Power Puff Girls, când profesorul se îndrăgosteşte de o tipă malefică, Sedusa, care pune beţe în roate relaţiei fetelor cu profesorul; în mare, făcea ce am scris mai sus). O iubea atât de mult pe Margye, dar îi era puţin cam ruşine să-i spună (hello?! anybody there? echooooo!).
A trecut aşa o lună, două, patru, şase şi tot nu i-a spus c-o iubeşte; după părerea lui, erau doar prieteni. Vrăjitoarea, aştepta de mult s-o ceară de nevastă, ca să pună mâna pe bogăţii.
După ceva timp, Lordul a cerut-o de nevastă (ce-mi plac dialogurile inexistente din basmul ăsta...). Ea se bucură atât de tare, încât a organizat o mare petrecere înaintea nunţii (Bridezilla). Acolo a invitat toţi marii lorzi şi regi, împăraţi şi împărătese.
I-au felicitat toţi, pe rând. Unul din regi, care era văduv, şi-a dat seama cămireasa era de fapt vrăjitoarea cea urâtă, grasă şi rea. Dar el nu i-a spus decât Lady-ei Carmen. I-a mai spus că şi el a procedat la fel ca şi Lordul Luchian, după moartea soţiei lui, a căutat sprijin femeiesc (?), şi a venit vrăjitoarea, sub numele de „Lana”, doar ca să-i fure bogăţiile. Acel rege i-a spus doar fiicei, ca să nu afle Lordul, că-i va părea extrem de rău. S-au logodit, chiar dacă ştiau că fiica lui era total împotrivă. Asta a făcut-o pe biata fată să fie şi mai tristă. Acest lucru a bucurat-o pe Margye.
În fiecare clipă, cei doi erau ca porumbeii; mereu împreună. Până când... a venit TIMPUL DE CĂSĂTORIE (why the uppercase?)! În timp ce totul era pregătit pentru nuntă, fiica Lordului i-a spus că nu mai vrea să meargă la nuntă. Atunci, acesta s-a supărat destul de rău (here comes trouble...). Margye, viitoarea lui soţie, l-a ademenit cu o vrajă, să nu îi mai pese de Carmen.
Totul a decurs bine, până când preotul a zis: „Cine se împotriveşte acestei căsătorii, să vorbească acum sau să tacă pe vecie” (asta m-a amuzat). În acel moment, a apărut pe uşa bisericii Lady Carmen împreună cu regele Canol (bănuiesc că eram în pană MARE de idei pentru nume), cel care preventit-o de „Lana”. Ei au zis: „Noi, noi ne împotrivim ca această prefăcătorie să fie făcută, dar mai ales nu într-un loc sfânt!” (curioasă afirmaţie, având în vedere numărul mare de vrăjitori ce se vor flendura pe aici; şi-au repetat speach-ul, ce mai! dacă amândoi au vorbit în acelaşi timp, cu aceleaşi cuvinte... „it’s like you know”). Atunci toată lumea s-a întors cu capetele spre ei şi au întrebat (în cor?) miraţi: „De ce?”.
„Pentru că Margye sau Lana, care i-ar fi numele adevărat, al acestei escroace, l-a înşelat pe tata! Se căsătoreşte cu el doar pentru bani! Iar eu şi regele Canol, care nici el nu vrea ca acest lucru să se întâmple, nu vom PERMITE (clar?) aşa ceva.”
„Ce tot spuneţi?”, întrebă mirele mirat (frumoasă alegere de cuvinte).
„Tată, vrea să se...”.
„Ajunge! Da, Luchian, iubitul meu drag („doamne dreagă”), este adevărat!”
„Dar cum? Cum mi-ai putut face una ca asta?”
„Îmi pare rău!” şi a fugit din biserică plângând.
„Tată, nu îi crede lacrimile. Chiar dacă face scena asta, părerile ei de rău nu sunt sincere.”
„Margye, te-am iubit atât de mult, iar tu mi-ai distrus unul din puţinele mele evenimente plăcute! De ce? De ce?”. Lady Carmen fugi după el (ceea ce înseamnă că şi el o luase la fugă înainte. hm...). „Nu plânge; va veni o femeie în viaţa ta care să te iubească la fel de mult ca mama.” (efectul nociv al televizorului; pe atunci apăruse acasăTV, cu telenovelele lor, care m-au prins. dacă în clasa a IV-a puteam să consolez în halul ăsta o persoană disperată din dragoste, nu dau vina decât pe postul ăla de televiziune!). „Mă duc s-o urmăresc”, zise Canol. Dar Lordul ştia încotro fuge, aşa că el o va urmări.
Ea era într-un loc foarte special, ştiut doar de Lord şi Margye a lui. „Pleacă, nu vreau să te mai văd, după tot ce ţi-am făcut”, plânse ea.
„De ce mi-ai făcut asta? Ştiai că te iubesc. De ce?”
„Pentru prima dată, am vrut să te fur, să am bogăţiile tale, dar apoi m-am îndrăgostit de tine, exact atunci când m-ai cerut de nevastă” (if you like it, then you betta put a ring on it! ştiam eu ce ştiam...). „Îmi pare rău că trebuie să se termine aşa. Mi-a fost ruşine să- şi spun că nu avea cum să-ţi spun” (??). Lordul zâmbi (WHA?). „De ce zâmbeşti, după tot ce ţi-am făcut?” (da, şi eu sunt curioasă). „Te iert”. „Ce spui?” (come again?). „Te iert pentru că ai fost sinceră” (scrise ea, cu mintea înceţoşată de naivitatea tinereţii). După ce se sărutară, s-au gândit să ducă la sfârşit ceremonia cununiei lor.
Au plecat la Lady Carmen şi Canol, cărora le-a dat vestea că nunta va avea loc. Când Carmen încerca să-şi convingă pentru ultima oară tatăl că ea e o mincinoasă, Margye o luă de braţ pe Carmen şi o duse undeva, să vorbească. Aceasta i-a spus toată povestea şi dragostea ce i-o poartă tatălui său. „Îmi pare rău pentru tot, Lady Carmen. Dacă aş putea să mă revanşez, cumva...”. „Dar poţi; dacă o să fii cea mai bună prietenă a mea” (simt cum ciocanul enervan, al dulcei mele copilării naive, tocmai m-a izbit în moalele capului – let’s be BF and polish our nails. okay?)”. „De acord. Mulţumesc! Deci mă ierţi?”. „Desigur”, spuse Lady Carmen care acum, pentru prima dată, fusese fericită.
Totuşi, Carmen, curioasă de cum arată adevărata faţă a noii ei mame, o lua la întrebări despre cum arată ea în realitate. Margye spuse că mereu, când îşi face o vrajă, arată ca la 29 de ani, dar de fapt e o bătrână de 5.000 de ani. „Wow”... Şi apoi au rămas o familie fericită (hold on, hold on! WHAT?!?!?).
Da, dar încă nu au lămurit treaba cu boabele sau defectul lui Carmen. Margye, după câte a trecut fiind vrăjitoare, a cunoscut acum 50 de ani un tânăr fermecător, vrăjitor şi el (i-auzi! la asta nu mă aşteptam), care poate vindeca astfel de boli, cum are şi Lady Carmen.
Aceasta i-a trimis o scrisoare vrăjitorului, pe nume Nujdor (Doamne...), să-i ceară ajutor.
„Dragă Nujdor, am mari necazuri. Mi-am întemeiat o familie, dar am o fiică vitregă care este bolnavă de sindromul necazurilor (sunt pe jos de râs!!! ha ha ha!). Îţi cer un sfat, ajutorul, te rog. Am mare nevoie să ştiu ce să fac. Te rog, subsemnata Margye” (încă mă tăvălesc pe jos).
Aceasta era scrisoarea adresată marelui Nujdor. El a venit imediat la castel. Acesta le-a zis că trebuie să-l găsească pe Marele Prinţ. Trebuie ca Lady Carmen să ia o boabă de fasole, care o va face să adoarmă (droguri), până va veni Marele Prinţ s-o sărute lent (?) pe buzele fine ca mătasea (1. parcă erau de rubine şi 2. ce face între timp MP? îşi verifică dinţii în lama sabiei?).
Nujdor L-a găsit pe Prinţ, dar pentru a ajunge la Lady Carmen a trebuit să-şi arate forţa de a doborî cel rău (finally, some action). El avea o mamă şi atunci când a plecat i-a zis: „Mamă, îţi dau năframa asta. De vei vedea 3 picături de sânge pe ea, înseamnă că am murit şi vei veni să mă învii” (sună chiar tare asta, îmi place). Şi s-a dus.
Marele Prinţ trebuia să se asocieze cu câţiva oameni pentru a-i bate pe cei răi (în mod evident, am folosit toate clişeele ce le citisem prin basme, despre cifra trei, ajutoare sau sarcini de îndeplinit pentru a-ţi demonstra vitejia - păi dacă "trebuia" să-şi găsească asociaţi...; acum sunt doar curioasă ce „Jean Claude Van Dammi” mi-am ales ca parteneri). El mergea ce mergea şi văzu din depărtare un sat în flăcări (perfect timing, he said). Se duse acolo cât de repede putu şi ce să vadă? Pe unde călcai, vedeai numai răniţi. Atunci, auzise un zgomot tare înspăimântător, unul de care nici Nujdor măcar, nu-l prevenise. Se apropia mai mult şi văzu un dragon cum se văita şi plîngea de furios ce era, scotea flăcări pe nări (ha ha!) şi călcă pe oameni, ca pe nişte flori sau iarbă (ceea ce noi nu trebuie să facem! niciodată nu calci florile!).
Atunci, Marele Prinţ revoltat, l-a întrebat: „Ce faci cu sătucul ăsta?” – Dragonul furios: „Ce bai ai tu? Tu eşti sănătos, nu ca mine”. Enervat, dădu şi mai mult foc la case. Dragonul, dând să-l calce pe Prinţ, acesta văzu o piatră ascuţită în laba dragonului (la asta vă aşteptaţi, recunoaşteţi). „Deci asta era problema?” şi i-o scoase.
Dragonul era foarte recunoscător şi drept răsplată i-a zis că vrea să fie tovarăşul lui de drum. Prinţul, fiind om bun (şi nu un profitor, gata să se folosească de atuurile unui dragon), acceptă.
Ei porniseră la drum şi ce să vadă (iar)? Au văzut un uriaş care sfărma munţi. El aruncă pietrişul sub formă de nori. Din nori cădeau pietricele în satul numit Pincton. Mulţi oameni au murit din cauza asta. Prinţul, nervos, s-a dus la el, l-a întrebat de ce distruge sătucul ăla frumos. Uriaşul tăcu, după care îl lovise pe Prinţ. Cu o piatră. Piatra îl lovise, dar se sfărmă în pietricele, de abia le vedeai. Acum luă Prinţul un bolovan de 2 ori mai mare decât celălalt şi-l aruncase cu câtă putere avea şi-l lovi pe uriaş de se duse 60 mile în urmă (hm). Acesta, speriat de moarte, îl rugă pe Prinţ să-l lase să fie şi el asociat cu Prinţul. El acceptă.
Uite-aşa şi-a făcut el 2 asociaţi cu care să-i înfrângă pe cei răi (totuşi, cine sunt ei?).
Merseră ei ce merseră, până ce dete de o căsuţă mică şi frumoasă. Intrară şi ce văzură? Mâncare. Ei nu ştiau ce-i aia, nu au mâncat de săptămâni. După ce au mâncat pe săturate, s-au dus la vânătoare (pentru a-şi demonstra abilităţile de macho). Acolo, văzuseră un mare incendiu. Dragonul luă din rădăcinile a 2 copaci şi vântură o dată, de-l stinse.
Merseră mai departe, când se-nseră. Au căzut de acord că nu e mare lucru să doarmă acolo, în pădure. A doua zi, toţi erau legaţi de mâini, picioare, păr, tot. Prinţul, văzând că nişte pitici i-au legat, începuse a râde. Dar până la urmă, piticii văzând că ostaticii lor s-au comportat frumos, le propuse un târg: libertatea, dacă au să-i ajute pe pitici să-şi înfrângă duşmanii. Prinţul acceptă.
Monstrul-Liliac veni în satul piticilor ca de obicei, în fiecare lună (era de fapt femelă pe stop). Cum cobora el din cer, dragonul cu puterea lui de a scoate foc pe nări, trase un foc (pârţ), dar Monstrul-Liliac se făcu nevăzut. Acum Uriaşul îi dete un pumn de se făcu săracul Liliac în stropi, dar cum era de cald, se evaporă şi se făcu un monstru din nou (m-am pierdut). Prinţul luă sabia şi i-o înfipse în inimă, de muri.
Sărbătoriră ei, dar dragonul în timpul ăla, vorbi cu Uriaşul şi deveniră invidioşi pe Prinţ.
A doua zi, porniră iar la drum până ce dete peste o fântână. Acolo, Dragonul şi Uriaşul s-au gândit să-l arunce pe Prinţ în fântână. Ei l-au aruncat şi apoi au plecat. Prinţul muri.
Atunci, pe năframa mamei lui, apărură cele 3 picături de sânge. Maică-sa l-a căutat zi şi noapte până l-a găsit. Suflă asupra lui şi-i veni viaţa. Mă-sa avea 3 suflete. Acum mai are două (i rest my case). Prinţul îi mai ceruse încă un suflet ca să aibă putere. Ea îi dete (dar gândi: şi sufletul mi-l scoţi, fir-ai tu de copil răzgâiat!). Aşa rămase mă-sa cu un suflet şi Prinţul cu două.
Merse să se răzbune. Îi căută pe cei doi zi şi noapte şi uite că-i găsi într-un han (cum încap acolo?); doar ei doi şi băutura. Pe ceilalţi îi răniseră sau omorâseră. Când l-au văzut pe Prinţ fără nicio zgârietură, s-au speriat. „Nu ne-am văzut de ceva timp”, zise Prinţul. „Visăm de la prea multă băutură că Prinţul vorbeşte cu noi”, zise Uriaşul. „Dacă visai, puteam să-ţi fac asta?”, zise Prinţul, după care îi dete un picior între ochi acestuia (Bruce Lee). Dragonul tremura din toate încheieturile şi nu putea decât să zică „Prinţul, Prinţul”. Cu o nouă schemă, Prinţul îl lovi aşa de tare pe Dragon, încât îl despică în bucăţi mici. Acum, Prinţul râdea; i-a ucis pe amândoi.
„Bun, acum am făcut câteva lucruri bune. Pot să mă întorc la castel” (WHAT??).
În drumul lui, dete peste un castel frumos, făcut din piatră fină, suflat cu aur, de-ţi strălucea faţa şi ochii. Ademenit de frumuseţe, Prinţul intră în castel. Înăuntru se aflau mai multe scaune, mese, dulapuri, paturi... Tot ce-ţi trebuia, doar că toate erau acoperite cu cearceafuri albe, de credeai că eşti în Camera Fantomelor. „Oare cine stă aici?”, se întreba Prinţul.
Dintr-o dată, afară începe ploaia cu tunete şi fulgere, de tremurai tot de frică. Dar Prinţului nu îi era frică. Doar că auzi ceva zgomote înfricoşătoare venind dinspre camera de oaspeţi. „Oooo....Uuuuuu.....”. „Cine-i acolo?”, întreba cu glas răguşit Prinţul. Dar zgomotul continua. „Imaginaţia asta! Tot îmi vine să cred că vine o voce dinspre camera cealaltă. Lasă, că dorm eu aici, pe patul ăsta”, zise el mare şi tare.
Şi când să dea jos cearceaful de pe pat, atunci fulgera tare şi se auzi un zgomot tare, tare din cer, spunând: „Nu face asta, Prinţule! De vei descoperi acel sicriu, viaţa ta se va schimba pentru totdeauna”. El ezită la început, dar apoi se gândi:„Dar ce pot păţi? Am văzut destule la viaţa mea. Nimic nu mă va opri să ridic această carpetă!”
„NU! Îţi ordon să nu faci asta!”, zise din nou acea voce înspăimântătoare venind tocmai din cer, împreună cu fulgerul luminător.
„De ce? Ce o să păţesc? Am să mor? Am să trăiesc? Am să fiu om rău? Ce? Zi-mi!” (parcă e discursul lui Hamlet, dar Dumnezeu, plictisit deja îi răspunde: boy, you really need an ass whooping), zise el mirat şi nervos. Dar vocea dispăru. Nu se mai auzi niciun zgomot. Ploaia încetă, fulgerul nu mai lumina, soarele a înviat dintre nori, iar natura este uscată. Dar a zis că se grăbeşte să meargă la castel; aşa că nu a mai luat cearceaful de pe pat. Ce bine a făcut! Noroc cu vocea aia! Da, dar ştiţi cine era? (one million dollar question) Era Dumnezeu. El îl apăra pe Prinţ, pentru că era un om bun. Dacă ar fi ridicat cearceaful, ar fi văzut un cadavru fără cap, care s-ar lupta cu Prinţul acela chipeş, doar ca să-i taie capul Prinţului şi să şi-l pună lui (oh, that sick mind of mine is rising. it lives!!). Noroc!
În drum spre castel, îşi construise un arc pentru vânătoare, pentru că i se făcu foame de la atâtea năzbâtii (?). Sta după un copac, atât de gros, încât nici 3 oameni de se ţineau de mână, nu-l cuprindeau. În tufişul acela stufos, se auzea ceva, se mişca ceva. Prinţul îşi pipăi vârful săgeţii şi-l puse în arc. Din tufiş ieşi o căprioară. Întoarse arcul cu vârful săgeţii spre ea şi... Pac! O doborî la pământ.
După ce mâncă din vânat, se hotărî să doarmă. A doua zi avea să meargă la castel.
Când ajunse la el, acesta era tot de argint pe turnuri, iar în rest cu aur. A intrat. Înăuntru, toţi servitorii plângeau împreună cu Lordul şi Margye. Toţi plângeau pentru Lady Carmen. Ea dormea pe o canapea frumoasă, cu părul ei bălai pus pe-o pernă de mătase albă, cu gura roşie (de la rubine) şi ochii închişi. Faţa ei era acoperită cu un voal transparent.
Prinţul rămase încremenit la frumuseţea ei. Ridică încet voalul de pe Lady Carmen şi se aplecă s-o sărute. Închise ochii şi-şi lipi buzele lui de-ale ei (modul de slow motion în care credeam eu că are să fie primul sărut al fiecărei fete... who am i kidding? AL MEU sărut). Ochii ei se deschiseră şi zâmbi. Era un semn bun.
Prinţul îşi deschise şi el ochii. Lady se ridică de pe canapea. Margye, Lordul şi servitorii se bucurau de această minune: ea zâmbea (and all that trouble for a smile?).
Răpit de frumuseţea ei, Prinţul o ceru în căsătorie. Iar răspunsul ei fu scurt: „Nu!”. Toţi se speriară, când au auzit asta. „Crezi că pentru că m-ai sărutat o dată o să te iau de soţ? Glumesc, m-ai salvat ; normal că te iau de soţ” (again: WHAT??almost independent woman). Toţi începură a râde şi face planuri pentru nuntă.
La nuntă au inventat pe toţi regii şi împărătesele, toate rangurile mari. A fost o nuntă de nedescris (probabil chiar de aia nici nu am descris-o).
Aşa s-a întâmplat, dragii mei nepoţi şi strănepoţi, fii şi fiice ale lui Carmen şi ai Prinţului!
Acum sufletele lor sunt în alţi doi tineri (de pe atunci eram nesigură cu privire la credinţa mea: creştină cu gând de reîncarnare? ciudat), care cine ştie, când vor muri, poate şi sufletele lor vor merge în alţi tineri (hm.. now that’s a thought).
Şi încălecai pe-o şa, şi vă spusăi povstea-şa/ Şi-ncălecai pe căpşună şi vă spusăi o mare minciună! (who’s having the final laugh now? haha!)”.
Rescriind tot basmul, m-a dus cu gândul la fiecare scenă, când am scris-o şi de unde „m-am inspirat” – de fapt, ştiu că sunt scene pur şi simplu asimilate de mine din alte poveşti şi îmbârligate aici, dar a fost amuzant să mă confrunt eu cu mine: cea de acum cu cea de atunci.
În plus, povestea asta mi-a rămas dragă, datorită unei persoane. Ştiu că după ce am scris-o, taică-meu m-a întrebat cu ce tot îmi ocupasem zilele, ce tot scriam? I-am dat caietul fără să mă gândesc că de fapt e primul meu critic şi că părerea lui va conta pentru mine. După ce s-a aşezat la masa şi a început să citească, eu am şi uitat că-i dădusem caietul. Dar când a venit în cameră şi s-a pus pe pat lângă mine, cu caietul în mână, mi-am adus aminte că trebuie să aştept un răspuns. S-a uitat la mine... mândru. Pentru un copil, să-i spună tatăl lui că are talent la ceva (şi nu mă refer la talent de mâncat prăjituri sau cel de a-şi murdărit cât mai repede haine), chiar asculţi şi chiar contează. Cuvinte ca „talent”, „viitor”, „interesant”, întrebări despre cum mi-am găsit povestea, m-au pus pe treabă şi pe visare. Gânduri măreţe mă invadau. Mai toate s-au spulberat între timp şi faptul că nu am încercat mai mult să-mi dezvolt ceea ce el numea „talent”, mă face să cred că oarecum, azi ar fi dezamăgit de mine. Da, ştiu că basmul meu e foarte aiurea şi puţin plagiat, dar ce ştiam eu de chestiile astea pe atunci? Faptul că taică-meu mă lăuda acum la mult prea preocupata maică-mea, mă făcea să zbor. Eram un nou Peter Pan, cu un nou secret ce mă făcea să plonjez. Des, stau şi mă gândesc dacă am ştiut vreodată ce vreau să fiu când voi fi mare. Şi nu prea credeam să fi avut aceleaşi gânduri spre viitor, ca prietenii mei: învăţătoare, astronaut sau dresor de animale. Doar că acum am avut un flashback : odată am ştiut că vreau să scriu. Oarecum, ceva din mintea mea mă împinge iar în direcţia bună.
Sunt conştientă că nici acum nu sunt un talent, dar după cum spune şi numele blogului, sunt aici să exersez. Pentru că un anume prieten, pe care îl voi numi „Optimus Prime” are încredere în mine şi pentru că Stephen King a zis-o: scrieţi mult, iar şi iar, o să încerc să nu mă mai abat de la drum şi să urmez multele sfaturi ale Regelui Horror.
Închei tot printr-o vorbă a lui King: dacă dimineaţa te trezeşti cu gândul doar la scris, mintea îţi înfloreşte noi şi noi idei, noi subiecte, când te culci, te gândeşti cum vei scrie unele fraze, chiar dacă nu eşti perfect încă la scris, înseamnă că scrisul e totuşi pentru tine. Dacă nu, n-are rost să continui. --- E scrisă din amintiri asta, dar pot spune că are rost să continuu.
